Unde am gresit, ca mama? Si ce fac cu atata vina?

mama vinovata

Unul dintre cele mai importante lucruri, pe care nimeni nu ti le spune atunci cand te pregatesti sa devii mama, este faptul ca, printre multe alte emotii pe care o sa le simti de acum incolo, vina este una dintre cele mai coplesitoare. Sincer, nu m-ar mira daca acest fenomen ar capata si o denumire stiintifica, de genul SVPN, adica “Sindromul de Vina Post Natala”, BMM, adica “Boala Mamelor Moderne” sau EGAM, adica “Epidemia Generatieie Actuale de Mame”.

Nici eu n-am scapat nevirusata, cele mai multe episoade de vina avand legatura cu primul nascut, care este copilul experiment din familia noastra. El este cel care ma initiaza in toate aspectele maternitatii, care deschide primul ranile din copilarie, care imi oglindeste toate defectele si imi apasa butoanele ancestrale ale vulnerabilitatii. Cu atata bagaj emotional nerezolvat din partea mea si cu atata inteligenta, elocventa si incapatanare din partea lui nu are cum sa se lase cu doar o criza de furie de persoana. Dupa criza lui, care o declanseaza pe a mea, se instaleaza faimoasa vina a mamei, care poate fi identificata dupa intrebarile retorice obsesive: “Cum ce-am gresit?”, “O sa ramana traumatizat?”, “De ce nu pot sa ma controlez?”.

Mult timp m-am intrebat daca sunt doar eu cea care greseste constant fata de copil, iar restul mamelor (nu pot vorbi in numele tatilor, oricat am incercat, asa ca sa ma scuzati daca vreunul dintre voi cititi acest post si va simtiti exclusi) stiu exact ce au de facut. La intalnirile sociale din spatele blocului, din parcuri si locuri de joaca, nimeni nu scoate un cuvant despre acest aspect. Tot timpul se discuta alte fenomene cruciale cum ar fi starea de sanatate a copilului, remedii pentru colici, ce ii mai dam sa manance, care gradinita e mai buna, ce bona sau menajera putem recomanda, care pediatru e mai renumit si unde am mai fost in vacanta. Nu aud pe nimeni lasand capul in jos si recunoscand ca nu a crezut vreodata ca e atata de greu sa fii mama, ca este total depasita de situatie, ca nu are pic de spijin fizic sau emotional din partea familiei, ca se simte vinovata ca nu a putut naste natural sau ca nu si-a putut alapta copilul cat a dorit, ca mai tipa la el, dar apoi ii pare rau, ca il smuceste si ii pare si mai rau sau ca l-a lasat sa planga jumatate de ora si apoi au ramas si ea, si copilul marcati pe viata. Nu mai zic de vina de a nu folosi scutece textile, de a nu purta copilul in wrap, sling sau altele, de a-l fi vaccinat, de a nu folosi homeopate in loc de alopate, de a nu-i da mancare bio, de a-l fi diversificat cu suc de fructe, in loc de legume fierte, de a nu sta acasa cu el pana la 2 ani, de a nu simti dragoste neconditionata sau vina de a pleca de langa el, chiar si pentru cateva ore. Cateodata am impresia ca sunt singura, intr-o lume plina de mame perfecte!

mama vinovata 2
Sa ne concentram pe ceea ce facem bine, nu pe greseli

Adevarul este ca toate mamele, chiar si cele mai odihnite, ajutate, informate si disponibile emotional, simtim la un moment dat ca nu suntem suficient de bune. Nu conteaza ceea ce facem bine pentru cel mic, tendinta este sa ne concentram pe esecurile noastre. Daca toata saptamana ne-am comportat extraordinar cu copilul, ne-am inteles excelent, am facut totul ca la carte, iar duminica seara ne-am iesit din fire timp de 10 secunde, avem impresia ca o sa ramana marcat pe viata.

Partea buna este ca aceasta vina resimtita de mamele secolului nostru este perfect normala, nimeni nu scapa de ea pentru ca este o consecinta a dorintei de a fi o mama buna. Intr-o doza mica, se cheama remuscare si ne ajuta sa ne dam seama ca am gresit si ca vrem sa nu se mai repete. Partea proasta este ca acest sentiment, atunci cand este cronic, are tendinta de a ne bloca, de a ne izola emotional si de a ne paraliza eforturile de schimbare. Prin urmare, desi ne dorim foarte mult sa fim mame mai bune, ajungem sa repetam acelasi tipar deficitar si sa ne deterioram relatiile cu cei din jur. Vina devine si mai mare, odata cu avalansa de informatii despre ceea ce copiii nostri au nevoie. Atunci cand nu reusim sa bifam toate sfaturile expertilor in parenting, presiunea creste si mai mult si nu mai reusim sa ne bucuram de viata noastra de familie. Ceea ce nu reusim sa facem ca parinti incepe sa ne defineasca, iar stima noastra de sine are de suferit.

Vina ne izoleaza emotional

Ceea ce este cel mai rau este ca nu vorbim cu nimeni despre ceea ce ne macina in interior, ne facem mea culpa in privat, in linistea noptii. Este atat de dureros sa ne simtim vinovate, incat incercam sa ingropam acest sentiment cat mai adanc, in speranta ca el va disparea de la sine la un moment dat. Rareori vorbim cu cea mai buna prietena, cu sora, cu mama sau cu sotul despre ceea simtim, de teama sa nu fim criticate si sa adaugam si mai multa vina. Doamne fereste sa discutam despre asa ceva la un gratar cu prietenii sau la un team building cu colegii de serviciu! Rezultatul acestei vine imense este faptul ca incepem sa traim intr-o lume in care avem impresia ca toti ceilalti se descurca mai bine decat noi, iar noi suntem singure.

Adevarul este ca noi, toti parintii, le vom cauza copiiilor nostri o suferinta, fara sa intentionam acest lucru sau chiar fara sa ne dam seama. Cu totii avem parte de asa ceva, nimeni nu este perfect. Mai devreme sau mai tarziu, in orice relatie parinte-copil apare remuscarea. Ce am putea face, atunci cand ne dam seama ca am gresit fata de copil si ca vina pune stapanire pe noi a milioana oara? Acea vina care ne blocheaza si care ne indeparteaza de cel mic? Este cel mai toxic sentiment si nu ajuta la nimic.

vina mamei
Cum scapam de vina?

Un prim pas ar fi schimbarea perspectivei despre ceea ce inseamna sa fii o mama buna si constientizarea faptului ca generatia noastra este prima care se ingrijeste de nevoile emotionale ale copilului. Suntem incepatoare, iar incepatoarele fac greseli. Meseria de parinte constient de nevoile copilului si dornic sa le implineasca de-abia a facut ochi. Atunci cand in cap ne rasuna iarasi chinuitoarele afirmatii de genul „Mi-am ranit copilul!”, „Sunt o mama rea”, „Am esuat ca parinte”, „Copilul meu va ramane traumatizat”, trebuie sa ne gandim ca nicio alta generatie nu si-a pus aceste probleme. Cu cat ne uitam mai adanc in istoria umanitatii, cu atat mai mult descoperim cat de neglijenti si abuzivi erau parintii, in majoritatea culturilor. In Epoca Victoriana, parintii cu posibilitati materiale angajau doici sa le alapteze si sa le creasca copiii, iar restul ii trimiteau de mici la munca, chiar si de la 4 ani. Legile cu privire la munca depusa de copil nu au aparut decat de la mijlocul secolului 20 incolo. In Evul Mediu sau in perioada Renasterii, multi copii erau trimisi de mici de acasa, sa traiasca ca ucenici sau ca persoane laice, in cadrul Bisericii. Majoritatea parintilor nu aveau deloc relatii apropiate cu cei carora le dadeau viata. Atat acasa, cat si la scoala, copiii erau in mod regulat agresati fizic. Biciul, batul, trestia sau nuielusa erau nelipsite din fiecare locuinta sau clasa. Istoricii stiu cel mai bine ca, in trecut, copilaria era un cosmar. Iar pentru multi copii, inca este.

Pe masura ce am evolut ca specie, aceste practici au fost eliminate din cresterea copiilor, in mod special violenta fizica. Tratarea copiilor cu respect pentru nevoile lor fizice si emotionale este o inventie recenta si a aparut in agenda internationala de-abia in 1962, odata cu diagnosticarea de catra pediatrul american Henry Kempe a „sindromului copilului batut”, sindrom cauzat de abuzul fizic, sexual, emotional, de neglijare etc.

Nici parintii nostrii nu au fost mai cu mot. S-au ingrijit sa nu ne lipseasca o casa, haine, mancare si educatie, insa cei mai multi s-au limitat la atat. Multi am fost loviti, certati, criticati, ridiculizati, crescuti departe de ei, la bunici si ne-a lipsit apropierea aceea sufleteasca cu parintii, care sa puna bazele unui echilibru emotional. Generatia noastra vrea mai mult si poate mai mult. Suntem la inceputul acestei revolutii a sanatatii emotionale a copilului, asa ca e normal sa gresim. Nu ne-am nascut experti, pentru ca nimeni inaintea noastra nu si-a crescut copiii, asa cum ne dorim noi sa-i crestem pe ai nostri, in familii iubitoare si echilibrate. Asa ca e bine sa ne acordam libertatea de a ne ierta pentru greselile pe care le facem. Haideti sa transformam aceasta vina coplesitoare, care ne macina si ne doare, intr-o remuscare temporara, care sa ne mobilizeze resursele sufletesti catre schimbare. Haideti sa ne iertam pentru bagajul emotional, sa ne concentram pe relatia noastra cu copilul si pe ce trebuie facut pentru a ne indeplini nevoile amandurora. Si prin asta ma refer si la nevoile emotionale ale parintelui.

vina mamei 4
Sa ne iubim pe noi insine mai mult!

E clar ca atunci cand facem ceva ce il raneste pe cel pe care il iubim cel mai mult pe lumea asta, primim un semn ca avem nevoie sa ne vindecam propriile rani. Cu siguranta, felul in care raspundem nevoilor copiilor nostri are legatura cu felul in care ni s-a raspuns noua, cand eram mici. Iar acum perpetuam un tipar de comportament, care ii reprezinta in mare parte pe cei care ne-au crescut. De aceea, este bine sa folosim acele momente, in care copilul ne exaspereaza si suntem pe cale sa facem ceva ce vom regreta ulterior, pentru a reflecta asupra propriilor suferinte emotionale. O calatorie in copilarie se poate lasa cu revelatii si cu transformarea vinei ca am gresit fata de copiii nostri intr-o compasiune fata de propria persoana. Cand devenim mai blanzi cu noi insine, devenim mai blanzi si cu cei din jur, inclusiv cu cei mici.

Faptul ca societatea moderna ne pune la dispozitie atata informatie si atatea produse pentru a ne specializa in parenting, nu inseamna automat ca vom deveni parinti mai buni. Putem face asta numai daca ne eliberam de vina, care se aduna zilnic si ne saboteaza relatiile cu copiii. Iar acest lucru nu se va intampla daca nu constientizam ca suntem nexperimentati ca specie in implinirea nevoilor emotionale ale celor mici, ca avem propriile suferinte din copilarie pe care trebuie sa le infruntam, ca societatea noastra ne obliga sa ne crestem singuri copiii, fara ajutorul necesar si acest lucru duce la extenuare.

Ca mama a doi copii, am facut si inca fac multe greseli. Insa, pe masura ce ma confrunt cu si mai multe provocari ale maternitatii, imi dau seama ca a fi un parinte bun nu inseamna sa nu fac greseli, ci sa le fac, sa le constientizez, sa ma scutur de vina si sa fac efortul de a le repara. A fi mama buna inseamna sa ma ocup si de nevoile mele, in paralel cu cele ale copiilor mei. A fi mama buna inseamna sa recunosc ca nu ma descurc singura si ca am nevoie de ajutor. E important sa fiu realista si sa ma iubesc mai mult…

Voi va simtiti vinovate fata de copiii vostri?

Pe aceeasi tema:

De ce oamenii fac copii?
Esecul unei mame. Si iubirea ei neconditionata
Nu conteaza ca gresesti fata de copil, ci ceea ce faci dupa
Nervi de mamica. Ce fac sa nu mai tip la copil?
Azi n-am chef de copil. Si e perfect normal!
Nevoile parintilor si nevoile copilului. Cum le implinim pe toate?

About Alina