Sunt fericita ca am alaptat. Sunt si mai fericita ca s-a terminat

alaptare
Din ultimii patru ani, mi-am petrecut 2 ani si 9 luni alaptand doi copii. Pe unul 6 luni, pe celalalt 2 ani si 3 luni.
Am incheiat acest capitol din viata mea in urma cu aproape doua saptamani, fortata de imprejurari. Imi si doream, dar mi-era teama sa-mi recunosc asta. A fost nevoie sa ma rapuna boala, ca sa-mi dau seama ca nu mai pot. Si ca nu mai vreau.

Alaptarea la primul copil: chin, vinovatie si renuntare

Am spus-o de multe ori apropiatilor, ca Vlad m-a facut mama, dar cel care m-a implinit ca mama a fost Radu. Chinul si esecul alaptarii primului copil a fost razbunat de reusita cu cel de-al doilea. Ce nu am putut sa fac cu Vlad, am reusit cu Radu si m-am simtit ca o invingatoare. Si nu ma refer numai la alaptat, ci la toate capitolele de copil mic. Vlad m-a facut sa simt ca am esuat ca mama, caci totul a fost greu si tot ce am invatat am facut-o prin incercare si eroare. Radu m-a facut sa ma simt ca o mama eroina, caci la el stiam deja ce am de facut si totul a mers ca pe roate. Cu Vlad n-am stiut sa fiu mama, dar am invatat. Deci Radu i-a ramas dator fratelui sau mai mare intr-un mare fel.

Revenind la alaptare, tin sa precizez ca am nascut natural, desi toata viata am crezut ca voi vrea cezariana, tocmai pentru a-mi mari sansele de a avea lapte matern pentru primul meu pui. Si intr-adevar, am avut lapte sa dau si altora. Sanii mi-au explodat de lapte la 48 de ore dupa nastere, desi copilul meu era departe de mine, la Terapie Intensiva, intubat, pentru ca la nastere a respirat de-abia dupa trei minute. Ii dadeam si lui, odata la trei ore, dupa ce ma pompam. Dar ii dadeam cu biberonul. Ca asa se intampla in maternitate pe atunci (slava Domnului, acum se da suplimentul cu seringa sau lingurita). Iar cand puneam copilul la san, nu putea sa traga, caci sfarcurile erau prea mari, prea neformate pentru gurita lui. Se enerva si, pentru ca era fomist rau, si urla de se auzea in toata sectia numai gura lui, preferam sa ma pompez repede si sa-i dau laptele meu cu biberonul.

Am sperat ca odata ajunsi acasa, dupa saptamana petrecuta in spital, voi reusi sa-l obisnuiesc exclusiv la san. Ca acasa vom fi amandoi linistiti, ca ne va ajuta familia, ca nu se poate sa nu alaptez, ca de-asta a inzestrat natura femeile cu sani, Asta auzeam de la toate femeile din jurul meu. Nu m-a menajat niciuna, toate mi-au stabilit unicul scop in viata la momentul respectiv: sa alaptez cu orice pret. Asa ca ne-am petrecut, atat eu cat si copilul, urmatoarele sase luni intr-o continua durere si frustrare, ca sa ne ridicam la standardele de mama buna. Cel putin asa credeam eu la momentul respectiv. Copilul meu statea enorm de mult la san, cam o ora si jumatate, insa nu pentru a manca in tot acest timp, ci mai mult pentru a suzeta si a dormi. Dupa acest interval, timp in care imi facea sfarcurile ferfenita, el tot nesatul era si agitat. Si nu putea sa doarma mai mult de 15 minute. Timp in care eu ma pompam, ca sa-mi detensionez sanii duri, plini de lapte. Dupa un sfert de ora se trezea plangand si il puneam din nou la san. Infuleca lacom pana imi redeschidea ragadele si imi dadea din nou sangele. Dar iarasi nu se satura si adormea la loc, lasandu-mi iarasi sanii tari si durerosi. Eram non-stop cu el sau cu pompa la san. Si nu mai puteam de durere. Si oboseala. Si nervi. Si frustrare. Ma durea corpul, dar mai tare ma durea sufletul, ca nu pot sa-mi fac datoria de mama. Ce mama eram eu daca ii dadeam din biberon? Ma invinovateam, desi tot laptele meu ajungea la el in stomac. Nu ma puteam impaca cu ideea ca eu nu sunt ca mamele din reclame: cu copilul care suge fericit la san, zambitoare si cu fata luminata de soare. O invidiam pe mama portretizata in carti, in brosuri, in blogurile de alaptat, in blogurile altor mamici, acea mama care-si hraneste copilul atat cu lapte matern, direct de la sursa, cat si cu dragoste. Voiam sa apartin si eu acestei lumi ideale, revenita la ideologia naturalista de crestere a copilului, cea cu alaptatul la cerere si pana la ce varsta vrea copilul.

Sfarsitul alaptarii cu Vlad, un sentiment dulce-amarui

Am esuat lamentabil. La alaptat si la inteles faptul ca nu doar alaptatul exclusiv la san il facea pe copilul meu fericit. Din cele 6 luni cat mi-am alaptat primul copil, jumatate din timp i-am dat laptele meu din biberon. Cand faceam asta, copilul se satura in 20 de minute, apoi statea linistit vreo 2-3 ore, timp in care ne jucam, ne plimbam sau ne odihneam amandoi. Sau petreceam timp cu tati. Desi eram toti trei mai fericiti cand copilul se alimenta din biberon, vanitatea mea, alimentata de imaginea “mamei bune” promovata de surse exterioare, ma determina sa repun copilul la san, in speranta ca a mai crescut un pic si ca poate trage mai bine din san, alimentandu-se mai bine si lasandu-mi mie sanii goi. Dar copilul meu nu voia sa se conformeze si ajungeam iarasi sa imi smulg parul din cap de durere, stres si oboseala, iar el sa planga mereu de foame. Nu faceam nimic altceva toata ziua decat sa incerc sa alaptez la san. Ma comportam ca o nebuna, al carui scop suprem era sa-si confirme valoarea prin prisma unei maternitati ideale, incununate de succesul alaptarii. Pentru cine faceam acest efort? Era oare intr-adevar pentru copil, asa cum ma ma incapatanam eu sa cred atunci? Era pentru mine, pentru a ma simti indeajuns de mama, pentru ca nimeni altcineva din jur nu ma vedea asumandu-mi decat acest rol in acea perioada a vietii mele? Nu mai eram sotie, colega, prietena sau fiica, ci doar mama. Indiferent de motivatia mea, buna sau rea, mi-am dat seama intr-un final ca nu imi iese, ca oricat as insista eu, copilul meu avea alte planuri. Asa ca am renuntat sa mai fiu obsedata de imaginea mamei ideale si mi-am acceptat intr-un final infrangerea. Razboiul meu cu mine a durat 4 luni, timp pretios pierdut pentru ca m-am angajat intr-o lupta de putere inutila. Regret si acum aceasta perioada din viata lui Vlad in care nu m-am putut bucura de el asa cum trebuia, orbita de idealul meu neimplinit. Daca as putea da timpul inapoi, as renunta la incapatanare, mi-as accepta mai repede situatia si copilul dificil la san si i-as da laptele meu, atat cat il am, din biberon. Fara remuscare. Si cand as vedea ca nu se satura, i-as da lapte praf. Da, laptele praf atat de demonizat de noua ideologie de parenting, care merge pe surse naturale de hrana, de purtat, de scutecit, etc. Si daca as putea da timpul inapoi l-as implica si pe tatal lui mai mult in procesul de alimentare a copilului. Ca sa fac linistita o baie cu spuma sau sa-mi sun o prietena sa ma plang de cat de al naibii de greu e in noua postura si cum nimeni nu m-a avertizat. Dupa cele 4 luni pe care mi le aduc aminte ca prin ceata, am reusit sa-i mai dau lui Vlad lapte de mama, suplimentat cu lapte praf inca doua luni. Pentru ca pompa nu stimuleaza sanul la fel ca gura unui copil, secretia lactata a scazut foarte mult, iar cand Vlad a implinit 6 luni, am incetat alaptatul asta hibrid, constransa fiind si de un context medical, in care am fost nevoita sa iau antibiotic timp de o saptamana. De-abia atunci am inceput sa descopar ce copil minunat si ce sot neglijat aveam, parca mi se luase o ceata de pe ochii. Eram putin trista ca nu mai am lapte, dar eram si mai odihnita, mai linistita, mult mai putin frustrata si acceptam mai mult ajutor din partea lui Giovasi a mamei mele. Am crezut ca fac tot posibilul sa-i fie bie copilului, alaptandu-l exclusiv la san, dar m-am pierdut intr-un detaliu, am omis imaginea de ansamblu a maternitatii. Greseala mea…

Alaptatul lui Radu, razbunarea mea.. pe mine

Odata cu nasterea cu Radu, am reusit sa-mi adun toate frustrarile si tot esecul anterior si sa le transform intr-o experienta de viata minunata. Tot ce-am incercat din greu cu Vlad a fost floare la ureche cu Radu. Ce-i drept, el n-a avut probleme majore la nastere si, pentru ca s-a schimbat si politica maternitatii, n-a cunoscut biberonul. Am reusit sa-l pun la san la 8 ore dupa nastere, nu la 48 de ore cum s-a intamplat la Vlad. Si am simtit cum trage viguros din san. Si la san a ramas din 19 decembrie 2012 pana pe 9 martie 2015, cand  rapusa de oboseala cronica si o gripa nenorocita, am petrecut prima noapte in alta camera decat cea in care am dormit pana atunci cu el si in care am alaptat exclusiv si la cerere. Alaptatul a fost o experienta minunata cu Radu! M-a razbunat si mi-a redat valoarea de mama. Sau cel putin asa am crezut. M-am simtit bine, fericita ca imi pot hrani puiul cu cel mai de pret aliment, oricand si oriunde. Si lumea din jur se minuna ca el are doi ani si eu inca am lapte. Si ma simteam mandra. Era acelasi timp de vanitate materna, chiar daca experimentam o alta latura a ei, diferita de prima experienta. Din vanitate m-am chinuit initial pe mine, pe Vlad si pe sot, din vanitate alaptam ulterior un copil de doi ani, care se hranea foarte bine si prospera cu alimente solide in timpul zilei. Convinsa ca valoarea mea de om consta in cat de mult imi alaptez copilul, ca procesul trebuie intrerupt doar cand vrea el si daca vrea el, am continuat sa-i dau san si dupa ce m-am intors la serviciu. Am crezut ca pot sa fiu si femeia muncitoare, plecata 11-12 ore la serviciu, si sotia iubitoare seara si mama ideala care alapteaza o noapte intreaga, din doua in doua ore. Dupa cinci luni de lupta pe toate fronturile, am cedat fizic si psihic de mai multe ori. In momentul in care sotul a vrut la 4 dimineata sa ma duca la spital, pentru ca se speriase de starea mea deplorabila, mi-am dat seama ca aventura mea cu alaptatul se va incheia foarte curand. Initial, mi-am zis ca voi dormi separat de copil doar cateva nopti, pana ma pun putin pe picioare si ca apoi ne vom relua legatura de dependenta. El dependent de mine din punct de vedere alimentar, eu dependenta de el din punct de vedere al valorizarii mele ca mama. Insa Radu nu a protestat prea mult impotriva acestei masuri. A inteles repede ca “mami e bolnava si trebuie sa se odihneasca”, ca “el nu mai este bebelus, ci baietel”, ca “nu mai are nevoie de san, ci de mancare solida”. Nici sanii mei nu au protestat. De-abia dupa 48 de ore de la intreruperea alaptatului i-am simtit mai plini si mai incomozi. Asa ca m-am muls putin, cat sa-i detensionez. Am repetat procedura dupa alte 48 de ore si atat. Nu a mai fost nevoie de altceva.

Nu-mi vine sa cred nici acum, dupa aproape doua saptamani de gripa crunta, ca nu mai alaptez. Ca, in sfarsit, dupa patru ani, pot sa dorm mai mult de doua ore legate. Ca nu ma mai trezeste nimeni fortat in cursul noptii. Ca pot sa intru in stadiul de somn profund si sa ma simt odihnita chiar si dupa 4-5 ore de cand m-am culcat. Alaptatul lui Radu a fost pentru mine o experienta deosebita, dar pe care mi-am prelungit-o prea mult. Si am gresit. Dorind sa razbun esecul alaptatului cu primul copil, n-am stiut cand sa ma opresc la al doilea. Trebuia sa o fi facut atunci cand m-am intors la serviciu, in urma cu 5 luni. Atunci, m-as fi putut odihni ca lumea noaptea, ca sa functionez optim in cursul zilei, la munca si in familie. Dar nu am putut sa-mi asum acea responsabilitate atunci. Desi familia imi spunea ca nu o sa pot sa continui in acest ritm prea mult, desi sotul ma intreba daca noi mai suntem impreuna si daca o sa mai ajungem sa dormim vreodata in acelasi pat, desi era clar ca Radu nu sufera in timpul zilei dupa “onionio”, cum ii spunea el laptelui de mama, eu m-am incapatanat sa-mi ating limita. Fizica si psihica. Fizica prin nenumaratele episoade de raceala si gripa (6 la numar in numai 4 luni, fiecare episod tinand aproximativ 2 saptamani; deci mai mult am bolit), psihica prin iesirile mele necontrolate, prin tipete si usi trantite.

Concluzie…

Deci doi copii, doua lectii de viata invatate. Prima e ca atunci cand un lucru nu mai este placut, el trebuie oprit si trebuie schimbata strategia. Nu merita chinul din timpul procesului, doar de dragul scopului. Cel putin nu pentru mine. Si a doua lectie e ca orice lucru trebuie facut cu masura. Chiar daca e un lucru bun. Caci la un moment, daca se schimba contextul, el nu mai poate fi atat de bun. De fapt, daca stau bine si ma gandesc este vorba de aceeasi lectie in ambele cazuri. Este vorba de echilibru. Si de eliberarea de presiunea exterioara. Suntem oameni, inainte de a fi mame. Si trebuie sa ne intrebam cui serveste de fapt efortul nostru. Copilului, asa cum ne place sa credem de multe ori? Sau noua? Cum stim sa ne oprim din ceea ce facem pentru a privi imaginea de ansamblu? Pentru a savura aceasta experienta unica din viata noastra… Chiar trage cineva linie si ne ia in calcul succesele si esecurile de mama? Pot fi ele adunate sau cantarite la kilogram? Cred ca e necesar sa nu ne mai invinovatim pentru fiecare detaliu care nu ne iese, din diverse motive obiective sau subiective si sa ne bucuram de copii indiferent ca sunt alaptati la san, ca beau lapte de mama din biberon, ca mananca lapte praf, sau de capra, sau de mei, sau de soia. Tot ce facem este pentru sanatatea copilului, dar ea inseamna mult mai mult decat alimentatie. Sigur, este bine sa alaptam cat mai mult, pentru ca exista atatea studii referitoare atat la beneficiile pentru bebelus, cat si la cele pentru mame. Pentru ca e un lucru natural. Dar trebuie sa ne mai si placa acest lucru, altfel beneficiile lui vor fi estompate de dureri, frustrare si multa vina. Si e pacat! Mare pacat!

 Pe aceeasi tema:

Alaptarea, un proces natural sau o performanta? P.S. Avem si concurs!

Inca un post despre alaptare. Inca o mama si un bebe fericiti! :)

Crezi ca nasterea e dureroasa? Stai sa vezi alaptatul!

Cum sa slabesti atunci cand alaptezi

About Alina