Nu-mi place de copilul meu. Si nici lui de mine

probleme mama copil
Mi l-am dorit enorm de mult si, din momentul in care am decis ca vreau sa devin mama si pana s-a intamplat, au trecut doi ani de zile. Pierderea locului de munca si un chist ovarian au fost cauzele amanarii marelui moment, dar, imediat ce am avut ok-ul medicului endocrinolog si al ginecologului, care m-au avertizat ca s-ar putea sa nu raman insarcinata pe cale naturala din cauza sindromului ovarian polichistic cu care am fost diagnosticata si ca, cel mai probabil, voi ajunge la tratamente pentru fertilitate, minunea s-a intamplat. La nici o luna de cand am dat drumul la treaba, cand am facut un test de sarcina doar pentru a sti medicul endocrinolog cum sa-mi ajusteze tratamentul cu Duphaston si Siofor, am aflat ca in mine creste un omulet minuscul. Inca din secunda in care ochii mi-au intepenit pe cele doua liniute roz si am explodat de bucurie, mi-am dat seama ca il iubesc mai mult decat m-as putea iubi vreodata pe mine. Am plans zece minute in hohote de extaz ca voi fi mama, ca sunt in plin proces de creare a unei fiinte si ca totul s-a intamplat firesc, fara medici, spitale, tratamente si ani de asteptare chinuitoare.

A urmat o sarcina cu mici emotii: un defect de acolare (embrionul nu se prinsese bine de uter si exista riscul sa-l pierd), un deficit de proteina S (in sarcina scade oricum aceasta proteina, insa la mine valoarea era mult peste normal, ceea ce ridica suspiciunea de trombofilie si automat de avort spontan, dar, din fericire, nu a fost cazul), contractii la 24 de saptamani (cu internare, tratament, concediu medical si diminuat programul de lucru la 6 ore) si, la final, depasirea de termen cu o saptamana, care a dus la suferinta fetala din timpul travaliului si la resuscitarea lui timp de 3 minute, imediat dupa nastere, pentru ca nu prezenta semne vitale.

Cand l-am adus acasa, dupa o saptamana petrecuta in spital mai mult despartiti deoarece a fost nevoie sa stea la incubator, la Terapie Intensiva, apoi la Post-Terapie Intensiva, cu tratament antibiotic, nu-mi venea sa cred ca ne putem incepe viata in trei. Ne-am chinuit cu totii ulterior cu alaptatul, cu faimosii colici care nu mai treceau nici dupa 5 luni, cu dermatita atopica, cu alergia la lactate, cu imbolnavirile dese, cu somnul, cu mancatul, cu crizele de furie extrem de frecvente, cu anxietatea de separare, cu pavorul nocturne, cu adaptarea dificila la gradinita, iarasi cu dermatita atopica, care a recidivat si multe altele.

Nimic nu a fost si nu este usor cu el. Este un efort constant sa fii parintele lui, in primul rand din cauza temperamentului sau dificil. Nu-l multumeste mai nimic, protesteaza din orice bagatela, pune totul la indoiala, vrea totul de-a gata, fara sa depuna minimum de efort, e un neajutorat si un incapatanat, vrea sa fie primul in toate (chiar si la imbracat sau la incaltat) si sa castige toate jocurile, competitiile sau premiile, chiar daca nu participa, tipa din te miri ce, ii este frica de tot ce misca in jurul lui, e regele pesimistilor si al fatalistilor si – ceea ce ma scoate cel mai mult din sarite – se miorlaie 90% din timp. Iar eu fug cat ma tin picioarele de oamenii ca el.

Nimic nu i-a fost si nu ii este usor cu mine nici lui. Este un efort constant sa fii copilul meu, in primul rand din cauza temperamentului meu vulcanic. Vreau ca lucrurile sa se intample repede si sa se intample ca mine, vreau ca el sa fie independent si sa depuna eforturi pentru orice lucru pe care si-l doreste, vreau sa aiba rabdare si sa-si astepte randul, vreau sa primeasca putin si sa-si dea seama cat de norocos este ca-l are si pe acela, vreau sa invete sa piarda frumos si sa-si gaseasca satisfactia in lucruri minore. Vreau sa participle la activitati si evenimente de dragul lor si al prieteniilor pe care le leaga in cadrul acestora, nu de dragul premiului; vreau sa vorbeasca mai incet, sa fie mai curajos, sa petreaca mai mult timp afara, sa fie optimist, sa ceara lucruri pe un ton normal si sa depaseasca momentele de refuz sau de esec fara sa-l stie tot cartierul.

probleme mama copil 2
Imi este mai clar, pe zi ce trece, ca suntem total incompatibili. Asteptarile noastre s-ar putea sa nu fie indeplinite niciodata si sa trebuieasca sa muncim mult pentru a ne salva relatia. E clar, mie nu-mi plac oamenii ca el, iar lui nu-i plac oamenii ca mine. Are grija sa mi-o transmita aproape zilnic, in ultima perioada, cand ma ameninta ca il pune pe taica-su sa divorteze sa sa plece cu el in alta tara, departe de mine. Eu nu i-o declar pe fata, dar stiu ca stie. Imi simte dezaprobarea dupa tonul vocii, dupa incruntare, dupa decibelii emisi in eter, dupa nerabdarea si irascibilitatea, pe care le afisez in preajma lui. Amandoi ii preferam pe ceilalti: el pe tatal lui, eu pe fratele lui. In aceste tandemuri ne este mult mai usor, atunci descoperim ca “la vita e bella” in familie. Nu trebuie sa depunem mare efort, totul se ghiceste din priviri si din mici gesturi. Ne reflectam personalitatile in ceilalti, caci gasim atatea asemanari! Pe cand noi doi, fata in fata, nu facem decat sa ducem lupte de putere, care ne epuizeaza constant.

Stiu ca, in toata povestea aceasta, eu ar trebui sa fiu “the bigger man”, sa il sustin si sa-l accept neconditionat. Caci doar il iubesc enorm! Nu e vina lui ca eu am alte asteptari de la el si pana la urma nu este nici responsabilitatea lui sa mi le indeplineasca. Nu vreau sa-si dedice viata pentru a multumi pe nimeni, nici macar pe mine; vreau sa tina cont doar de el si de visele lui. Teoria e usoara, practica ma omoara, ca de obicei. Imi doresc sa-i savurez unicitatea, sa-l plac asa cum este el, dar mi-e greu. Temperamentul lui este in contradictoriu cu al meu, iar cu temperamentul te nasti si mori, nu-l mai schimbi tu indiferent de numarul sedintelor de terapie sau de revelatiile vietii! Stiu ca este un copil extraordinar, cu enorm de multe calitati si ca trebuie sa ma concentrez pe partile lui bune pentru a imbunatati relatia noastra. Si mai stiu ca e un motiv foarte bun pentru care eu am devenit mama lui. Trebuie doar ca eu sa-l gasesc.

Si, totusi, stau si ma intreb, de cand a devenit mai usor sa iubesti pe cineva decat sa-l placi?

About Alina