Nu conteaza ca gresesti fata de copil, ci ceea ce faci dupa

crize de furie
Si cand zic “gresesti” ma refer la chestiile nasoale pe care le mai facem noi, adultii, in preajma copiilor nostri, atunci cand ne pierdem controlul. Caci deh, cine naiba recunoaste ca isi loveste copilul, ca-l smuceste  de mana sau il urecheaza? Ca-l ameninta cu bataia sau ca-l apuca mai tare de barbie? Doar traim in era Attachment Parentingului, in care ostracizarea parintilor cu probleme de autocontrol este la mare moda. E mai usor sa aratam cu degetul decat sa intindem o mana. E mai usor sa criticam decat sa spunem o vorba buna. E plin online-ul si, mai ales, grupurile de parinti de pe Facebook, de astfel de exemple.

Revenind la oile noastre, adica la crizele de furie ale adultilor… cred ca putem recunoaste cu totii ca ne comportam cu cei mici – si nu de putine ori – in feluri in care nu am vrea sa o facem niciodata. Nu vrem sa-i ranim, nici fizic, nici psihic, dar o facem. Se cheama ca suntem parinti. Nu suntem parinti rai, doar ca avem o zi mai proasta. Si suntem obositi, stresati si frustrati. Si nu mai putem, nu mai avem rabdare, nu mai vrem sa explicam a milioana oara ca nu e voie sa loveasca, sa se duca acolo, sa distruga sau sa tipe. Sigur, problemele noastre cotidiene sau chiar existentiale nu sunt o scuza pentru relele tratamente aplicate minorului intre patru pereti sau chiar in plina strada, dar ele sunt promotorul lor si nu putem face abstractie de ele.

In urma cu trei ani, am scris un post despre cum, din momentul in care am devenit mama, am inceput sa ma enervez foarte usor si sa tip la toti din jur, mai ales la Vlad. De atunci, primesc constant feedback de la mamici in situatii asemanatoare, care cad in pacatul tipatului la copil, care nu se pot controla, desi isi doresc din tot sufletul acest lucru, care se simt extrem de vinovate si care incearca sa gaseasca o solutie salvatoare. Am observat ca tot ce isi doresc acest mame este sa-si spuna of-ul, sa se planga ca nu au ajutor din partea nimanui, ca-si cresc copiii cu greu, ca sunt epuizate, ca nu se mai recunosc, ca le este dor de vremurile de altadata, ca oricat efort ar depune si oricat s-ar sacrifica nimeni nu le apreciaza, ca isi iubesc enorm copiii, dar nu-i mai suporta de multe ori. Vor sa-si spuna of-ul fara ca cineva sa le judece si sa le reproseze ca nu au rabdare si ca nu se pot controla. Insa, bineinteles, ca de cele mai multe ori, cineva se gaseste sa le dea sfaturi pe care si ele le cunosc foarte bine in teorie, dar care in practica sunt ale naibii de dificile. Sfaturi despre cum ar trebui sa fie mai calme, sa numere pana la 10, sa bea un pahar cu apa, sa iasa din camera, sa tina jurnale, sa sune o prietena, sa recite in chineza si sa dea acatiste. Toate la un loc, eventual… Si, atunci, in loc sa vorbeasca despre cat de rusinate si speriate se simt pentru ca s-au comportat agresiv cu bietul copil, in loc sa gaseasca o ureche binevoitoare si un umar de sprijin, care sa le dea incredere ca nu exista mame mai bune ca ele si ca e omeneste sa greseasca, ele se izoleaza emotional si simt ca numai un psiholog le-ar mai putea ajuta. Numai de n-ar fi terapia atat de scumpa!

Suntem mame si asta ne ocupa tot timpul. Gresim fata de copii, tipand la ei sau lovindu-i. Si apoi simtim cum ne vine sa intram in pamant de rusine si de teama ca ne-am traumatizat odorul. Daca o sa pice Bac-ul din cauza ca i-am tras una la fund la nervi? Daca o sa se apuce de droguri pentru ca l-am plesnit peste obraz fiindca ni s-a urcat sangele la cap? Daca o sa plece in tari straine, departe de noi, pentru ca l-am urecheat deoarece nu mai suportam sa faca ceea ce facea, desi i-am spus de un milion de ori sa se opreasca si i-am explicat de o trilion de ori ce-o sa se intample daca mai continua? Din fericire, am o veste buna pentru noi toate: copiii nostri ne iubesc! Si copiii nostri ne iarta! Deci sunt doua vesti bune :) . Nu are rost sa ne cufundam intr-un ocean de vina si rusine, care ne paralizeaza si mai mult actiunile si ne afecteaza si mai mult relatia parinte-copil. Invat lectia asta zi de zi, cu Vlad si Radu, cele doua vieti pe care le-am creat cu omul meu si pe care ma straduiesc sa-i “traumatizez” cat mai putin. Deloc n-am cum, mi-e din ce in ce mai clar! ;)

De fiecare data, dupa ce tip sau ii smucesc, ei vin la mine in secunda doi si-mi cer o imbratisare. Vor sa restabileasca imediat acea legatura deteriorata de comportamentul meu agresiv. Pentru ei, eu n-am gresit deloc. Pentru ei, eu inca sunt centrul Universului. Pentru ei, eu sunt inca demna de iubire. De multe ori, am cedat usor sentimentelor de vina si rusine si nu am vazut adevarata semnificatie a gestului lor. Si nu le-am raspuns, prea ranita in orgoliul meu de mama care incearca sa le faca pe toate bine si care mai si esueaza. Nu stiu cand si unde s-a produs declicul acela in care am transformat greseala mea in sursa de invatare, in care m-am scuturat de rusine si m-am iertat pentru ceea ce tocmai am facut. Daca copilul ala este in stare sa ma ierte, atunci o pot face si eu. Mi-am dat seama ca am voie sa gresesc si ca am voie sa vorbesc despre asta, fara sa primesc sfaturi si fara sa fiu criticata. Mi-am dat seama ca pot sa-mi ridic poalele in cap si ca, de fapt, nimanui nu-i pasa mai mult de cateva minute, poate cateva ore. Si mi-am mai dat seama ca nu trebuie sa ma mai concentrez pe ceea ce tocmai am facut si regret, ci pe ceea ce urmeaza sa fac. Si anume: sa-mi imbratisez copilul, sa-i cer iertare pentru gestul meu, sa-i spun ca eu il iubesc enorm, ca-i vreau tot binele din lume si ca nu el este de vina pentru iesirea mea din decor. Ca mami este obosita si nervoasa si ca nu s-a mai putut controla. Ca o sa incerce data viitoare sa nu repete gestul, desi banuieste ca va ajunge iarasi in aceeasi situatie destul de curand.

Dupa ce am gresit fata de copii, este important sa nu ne mai cramponam, gata, a trecut momentul, e istorie deja si sa ne dam ocazia sa ne reparam greseala. Ne suntem datoare acest lucru. O putem face prin imbratisari, prin saruturi, prin cuvinte, prin joaca sau prin orice altceva avem nevoie, atat noi, cat si copiii nostri. Nu conteaza ca gresim fata de ei, pentru ca nu mai putem schimba trecutul, dar conteaza ce se intampla dupa. Astfel, si ei vor invata sa se ierte in momentele in care actioneaza mai putin fericit si se vor concentra pe limitarea daunelor si gasirea unei solutii, in loc sa se gandeasca ca sunt cei mai denaturati parinti din lume si ca trebuie sa-si faca abonament la psiholog. Numai de n-ar fi terapia atat de scumpa!

P.S. Uite ca si expertii sunt de acord cu mine:

Lectia de croitorie sau cum sa coasem (reparam) ceea ce am stricat (rupt)

Mai jos aveti cateva idei despre gestionarea acestor situatii tensionate cu cei mici. La voi functioneaza?

Pe aceeasi tema:

Unde am gresit, ca mama? Si ce fac cu atata vina?
De ce oamenii fac copii?
Esecul unei mame. Si iubirea ei neconditionata

Nu conteaza ca gresesti fata de copil, ci ceea ce faci dupa
Nervi de mamica. Ce fac sa nu mai tip la copil?
Azi n-am chef de copil. Si e perfect normal!
Nevoile parintilor si nevoile copilului. Cum le implinim pe toate, la modul fericit?
Cum sa comunici sanatos cu cei din jur, mai ales cu copiii
Indulgent, autoritar, indiferent, protectiv sau democratic? Tu ce fel de parinte esti?

 

About Alina