De ceva timp incoace spun le spun raspicat celor din jur – familie, prieteni, vecini, cunostinte, taximetristi – ca, de cand a venit pe lume, Vla d a scos tot ce-i mai bun si mai rau din mine. Pana sa-l am pe el credeam ca ma cunosc, dar m-am inselat amarnic. Unele trasaturi, mai exact viciile :))))), au ramas aceleasi, caci, deh, lupul isi schimba parul, dar naravul, ba!, dar restul s-a metamorfozat.
De multe ori nu-mi place ceea ce a iesit si ma gandesc ca, totusi, e normal, se intampla asta la majoritatea mamelor, din cauza suprasolicitarii. Si ma refer in primul rand la faptul ca sunt mai nervoasa. Imi pierd calmul foarte usor si ma trezesc tipand: la copil, la sot, la parinti… Stiam si pe vremuri ca sunt colerica, insa acest temperament iesea la iveala cand si cand, nu ca acum, cand ma confrunt cu el zilnic. Tre’ sa iau oarescare masuri, caci sunt constienta ca nu pot continua asa avand in vedere ca familia se mareste in curand.
Deci, de ce ma enervez? Ma enervez ca se trezeste de 3-4 ori pe noapte sa manance, in timp ce ziua n-are nicio problema sa stea vreo 6-7 ore cu stomacul gol (ma refer la cazurile in care adoarme inaintea orei de masa si se trezeste dupa 3-4 ore). De cand i-am scos lactatele din alimentatie, din cauza alergiei lui, si-a marit considerabil portia de lapte extensiv hidrolizat din timpul noptii. Automat, desele intreruperi de somn duc la insomnii, oboseala si apoi la o stare de iritare continua intreaga zi.
Ma mai enervez pe el cand il pun pe olita de vreo 3-4 ori intr-o dimineata, fara vreun rezultat si exact cand ma intorc de la baie, unde las olita, il gasesc cu scutecul murdar. Si atunci am impresia ca are ceva cu mine, ca s-a razbunat pentru vreo dorinta neimplinita, pentru vreo lingurita cu mancare in plus indesata pe gura, pentru ca l-am scos din baie exact cand se balacea el mai frumos, pentru ca nu l-am catarat in casuta de la locul de joaca, inalta si periculoasa pentru varsta lui, pentru ca nu l-am urcat pe motocicleta vecinului sau ca nu l-am lasat sa traga de coada maidanezii dintre blocuri. Stiu… se cheama paranoia!
Ma enervez cand sta cu mancarea in gura cu zecile de minute, ca un hamster. Nu mai mesteca, nu mai inghite, dar nici nu scuipa cand il rog. Si automat, masa e compromisa: dureaza foarte mult, ma milogesc de el, apoi ma supar, ma enervez, revin la ganduri mai bune, iar ma enervez, ii iau mancarea din fata, il sterg si-l duc in camera, la joaca, apoi il readuc pe scaunul lui in ideea ca nu mai e buna mancarea odata reincalzita sau ca trebuie sa iesim afara si o sa fie cu stomacul gol sau ca adoarme si nu-si face somnul cum trebuie din cauza foamei.
Ma enervez cand este foarte obosit, il pun la somn, iar el nu vrea sa doarma de niciun chip. Alearga prin camera de mama focului, imi aduce toate jucariile in pat si apoi le abandoneaza acolo, vrea sa ne jucam de-a calul sau avionul sau ne uitam pe carti. Iar eu imi rememorez copilaria, examenele, prieteniii, betiile, vacantele, frustrarile si 2-3 ore mai tarziu el tot treaz e si, bineinteles, obosit si nervos: arunca cu jucarii, se tranteste pe jos si plange. De multe ori atipesc si ma trezesc cand el se arunca pe mine si imi da ori un cap in gura, ori un genunchi in coaste.
Ma enervez ca nu vorbeste, ci doar ingana niste sunete sacaitoare, atunci cand vrea ceva. Si eu trebuie sa ghicesc dintr-o mie de chestii care e dorinta lui. Si, intotdeauna, ii aduc altceva decat vrea el. Si inganatul ala iritant se intensifica, iar eu imi pierd cumpatul, tip la el cu de-ale: “Da’ nu stiu mama ce vrei, vorbeste cu mine, da-mi un indiciu”, el plange ca nu-i satisfac cerinta, eu ma enervez si mai tare.
Ma enervez caci in zilele libere ale sotului, cand vrem sa facem lucruri diferite si distractive, el este ori nervos, ori somnoros (de fapt inseamana unul si acelasi lucru), nu mananaca cum trebuie si tot prgramul ii este dat peste cap. Asa ca ne confruntam cu urmatoarea dilema: ramanem acasa sa nu stresam si obosi si mai mult copilul sau iesim cu el in halul asta? Si ca sa vezi ca baiatul acela pe nume Murphy stia el ce stia, daca alegem prima varianta si anulam actiunea programata, Vlad devine vesel si activ si nu mai are chef de odihna, spre frustrarea noastra ca n-am plecat (in special a mea), iar daca alegem cea de-a doua masura, nu prea ne mai prieste iesirea si ajungem la concluzia ca mai bine stateam acasa.
Ma enervez in masina, cand el sta pe scaunul din spate, isi arunca jucariile, suzeta, cana cu apa, palaria sau incaltamintea pe jos si apoi maraie si se asteapta sa i le returnez. Bineinteles ca nu pot sa ma conformez pe moment, din cauza pozitiei incomode sau pentru ca nu ajung la ele, de multe ori nici nu vreau, caci imi dau seama ca le va arunca iarasi. Si atunci incepe sa se foiasca si sa se enerveze, fapt care ma scoate si pe mine din sarite.
Bineinteles ca enervarile astea ale mele nu se consuma in interior, ci tip, respir sacadat, ma incrunt, gesticulez, ies amenintand din camera… Dupa 5 minute imi dau seama ca nu e bine ce fac, ca traumatizez copilul, ca ma divorteaza sotul, ca ma dezmosteneste mama sau ca ma reclama vecinii la Politie pentru deranjarea ordinii publice sau la Protectia Copilului pentru nu stiu ce abuz psihic. Si imi promit ca data viitoare ma comport altfel, ca imi musca limba, ca imi tin respiratia, ca ies din camera sa ma calmez, ca imi dau palme, caci sunt constienta ca nu rezolv nimic si ca situatia se va repeta la infinit. Dar, de cele mai multe ori ajung sa ma comport fix la fel. Apoi ma simt vinovata, neajutorata si o mama denaturata.
Nu stiu unde si cum se va produce declicul, nu stiu ce trebuie sa fac sa ma calmez in momentele acelea, nu stiu daca se va inrautati sau imbunatati situatia. Sunt curioasa cum reactioneaza alte mamici la prostioarele astea sacaitoare, caci nu cunosc decat una care mi-a marturisit ca si ea mai tipa la copil, ii mai zgaltaie patul si pleaca din camera trantind usa. Nu stiu daca toate facem asa si doar astea care-si spala rufele in public, ca mine, recunosc sau daca restul au descoperit o reteta minune prin care fac fata momentelor povestite mai sus si sunt doar doua crizate pe lumea asta (eu si mamica respectiva). Daca e a doua varianta cea corecta, atunci astept si eu sugestii, critici, pareri, sfaturi, discursuri, ponturi, injuraturi, incurajari, lectii moralizatoare si orice altceva va lasa tastatura. Va multumesc anticipat!
P.S. Cautand o poza potrivita pentru acest post am dat de momlogic.com, care m-a facut sa ma simt mai bine dupa ce i-am citit parerea despre tipat. Ea zice ca generatia noastra e pusa pe tipat pentru ca noi nu ne mai lovim copiii si, automat, frustrarea trebuie manifestata cumva. Ca asta face parte din meseria de parinte…
Iar Jackie Hall, o specialista in domeniu, care tipa si ea constant la ei doi copii ai sai, zice pe essentialkids.com.au ca parintii au impresia ca viata ar trebui sa se deruleze conform planurilor lor, iar cand pierd controlul in fata copiiilor, se simt neputinciosi si tipa pentru a recastiga puterea. Nu, zau?! Asa ca doamna in cauza a pus bazele unui program de 28 de zile care te ajuta sa nu mai tipi la copil/copii. Am gasit si un forum pentru asa ceva aici. O sa-l studiez mai bine in perioada urmatoare si va spun concluziile. Poate ma inscriu si in program :).
In sfarsit, am gasit pe redbookmag.com si o mamica care povesteste concret cum a hotarat sa nu mai tipe o saptamana la cei trei copii ai sai. Ce-a iesit merita citit aici. Iar in materialul acesta am gasit niste sfaturi despre ce e de facut cand iti pierzi controlul. Sincera sa fiu, nu m-a inspirat niciunul.
Deci, voi tipati la copiii vostri?
Mai jos aveti cateva idei despre gestionarea situatiilor mai tensionate cu cei mici. La voi functioneaza?
Pe aceeasi tema:
Nu conteaza ca gresesti fata de copil, ci ceea ce faci dupa
Azi n-am chef de copil. Si e perfect normal!
Nevoile parintilor si nevoile copilului. Cum le implinim pe toate, la modul fericit?
Cum sa comunici sanatos cu cei din jur, mai ales cu copiii
Indulgent, autoritar, indiferent, protectiv sau democratic? Tu ce fel de parinte esti?
Bua Alina, interesant art tau chiar ma gandeam si eu daca mai exista mamicidisperate sau doar eu a confrut cu aceata problema.
Problema noastra sau cel putin a mea se numeste neputinta si lipsa vietii sociale din cauza asta suntem stresate insa pana acum nu am gasit niciun remediu si eu astept o reteta minune!
Ia, uite! Se inmultesc tipatoarele.. poate ne facem si vreun club, ceva, sa primim sponsorizari: doape de urechi pentru cei din jur sau o banda adeziva pentru gura noastra :). Faptul ca suntem prinse intr-o rutina e clar ca ne macina rau de tot, dar ne-am facut-o cu mana noastra. Ma rog, au contribuit si taticii putin :). Cat priveste lipsa vietii sociale, sa vezi ce viata sociala o sa avem cand ii dam pe-astia mici la gradi si ne intoarcem la muncile patriei. Si mai putina, parerea mea…
Nu stiu cum sunt alţii dar eu tip.Poate are legătura cu temperamentul meu,desi mai degraba are leg cu dorinta mea de a le face pe toate.Vreau sa petrec timp cu FIlip vreau sa manance proaspat si sanatos,vreau sa fie curat in casa, vreau sa mergem zilnic în parc,vreau sa fac cumpărături, vreau sa fac bani, vreau sa nu renunt la mine
Nu zic ca le fac singura dar e dificil sa gasesc un echilibru
Asa ca atunci cand tip trag aer in piept si ma calmez,imi spun ca si eu sunt om si trecem mai departe.
Chiar citeam prin diverse articolele pline de critica si sfaturi pentru mamici ca multitaskingul sau mai bine zis dorinta de a le face pe toate ese principala cauza a tipatului. Ca daca ai avea menajera, bucatareasa, sofer pentru cumparaturi, vreo mostenire impresionanata si salonul de spa la parterul blocului, ai putea sa te ocupi exclusiv de copil si nu ai mai avea motive de tipat. Asa, cand jonglezi cu toate in doar 24 de ore, e al naibii de frustrant. Metoda cu trasul aerului in piept e foarte buna, daca ceva din creierasul tau constientizeaza ce face. Io parca intru in transa si nu-mi revin decat dupa cateva minute bune…
Hello,
Imi pare rau sa aud (citesc) problemele care le ai cu bebe. Sincera sa fiu, solutii eu as avea, insa toate solutiile mele au fost categorisite de alte mamici carora le-am dat drept “da, da, las’ ca vezi tu cand o sa fie al tau, ca tot asa faci”. Acu’, nu stiu daca au dreptate sau nu, insa eu tot o sa incerc “my way” ;).
Pe scurt, se rezuma la dresaj. Uita-te te rog cu atentie la emisiunea lui Cezar de pe unul din Discovery (nu mai stiu care e) si vezi cum procedeaza cu cainii. Stiu, suna ciudat, insa exact aceleasi metode le-am vazut aplicate de Irina, dadaca faimoasa de la tv. Si culmea, functionau.
P.S. Cel mai important pentru tine acum este sa realizezi faptul ca si sarcina noua iti poate genera starile astea. Si mai mult de-atat, nervii tai, supararile si tipetele, nu supara pe Vlad absolut deloc, in schimb pe tine te afecteaza psihic si fizic mult, insa mai mult afecteaza pe bebe nou, care simte toate starile tale mai rau decat tine. Tu, de bine de rau este adult, le faci fata cum – necum, insa bebe nou nu stie ce-i aia nervi, tensiune, nu stie sa le faca fata si il afecteaza mai mult decat pe tine.
Ai grija de tine, in primul rand, pentru a putea avea grija de ceilalti.
Buna, Mary!
Cred ca e cea mai buna idee pana acum, asta cu dresajul copilului la fel ca cel al unui caine… Sper doar sa nu inceapa sa latre si sa faca kk afara, pe iarba :). Sincera sa fiu, eu nu stiu de ce ma lupt sa-l “dresez” pe Vlad sa faca ce-i spun eu in momentul acela, caci eu urasc sa fac ce imi spun altii, am oroare de indicatii si control. Poate ma mosteneste pe mine, poate se comporta ca oricare alt copil…
Ai dreptate ca pe Vlad nu-l prea intereseaza tipetele mele, caci de multe ori incepe sa zambeasca cand vede ca ma inrosesc ca racul si gesticulez, probabil crede ca interpretez vreun personaj. Tin minte cand era mai mic, avea in jur de 6-7 luni, ca se certau sotul cu soacra in fata lui, iar Vlad a inceput sa rada cu atata pofta uitandu-se la ei cum dau din maini! :))))
Eu nu tip la copila mea.Din cand in cand ridic tonul cand a facut ceva rau(a spart un pajar,arunca jucariile de la balcon…..)sau face ceva periculos pentru ea.In general respir de doua ori profund si incerc sa-i explic ca ceea ce face e rau,e caca, sau ca face multa “pupa”(buba).
Cand nu mananca destul o las in pace,dar pana la urmatoarea masa nu-i dau nimic consistent.Ca sa aiba multa foame.Mananca tot ceea ce mancam noi la masa.(acelasi meniu)
Cand se supara ca nu îi dau ceva , sau ca nu o las sa faca ceva se pune pe jos si plange.Cand era frig o luam si o puneam în fotoliu unde o lasam sa plînga pâna îi trecea (în mod normal plînge 2-3 minute si dupa aceea sta pe burta sugandu-si degetul).Dupa ce îi trece vine si îmi da un pupic si o îmbratisare.
Cand arunca pe jos toate jucariile sau cartile de pe rafturi dupa un timp încerc sa o conving sa le aseze la locul lor împreuna cu mine.De multe ori îmi iese bine,
iar de cele mai multe ori le arunca din nou.In cazul asta le las acolo si le strang cand nu ma vede.
Cand ne vede pe noi ca facem ceva,mancam ceva nou sau oricare actiune incearca sa faca si ea.
Alina te sfatuiesc sa tratezi copilul cu multa pacienta,sa nu te vada niciodata nervoasa sau suparata.Stare ta emotionala intodeauna se va a transmite la copil.
Ca sa-l faci sa vorbeasca e nevoie sa nu-i dai intotdeauna tot ce el cere prin gesturi sau sunete.Vorbeste cu el si dai nume la tot ce ia in mana sau vede pe strada sau la tv.
Sper sa-ti fie de folos sfaturile mele.Eu asa fac cu Elena.
Pentru mai multe detalii sau sfaturi îti stau la dispozitie.
Un salut cordial din parte varului tau Marius Stanescu.Sa ne auzim cu bine.
Felicitari, Marius, ca reusesti sa te stapanesti asa de bine si ca reusesti sa ignori crizele ei de furie sau pagubele create. Sper sa reusesc sa ma conformez si eu sfaturilor tale si sa dau dovada de atata calm. Multumesc pentru sugestii, sunt mai mult decat binevenite!
Va pupam pe toti trei!
P.S. Apropo, la multi ani de pe acum pentru Elena, nu stiu exact data ei de nastere, dar stiu ca e nascuta in iulie, la fel ca Maria a lui Sorin.
Citind doar titlul mi-a venit ideea: te inchizi in baie si tipi la tine insati, aia din oglinda. Sa vad dupa ce citesc articolul ce voi zice, ok?
Al meu ma pune cu botul pe labe vineri: venind in fuga de la job am ridicat copilul de la gradi si am exteriorizat promisiunea, verbal ca mergem la strand cu conditia sa ma ajute sa ne organizam geanta si lucrurile.
Si desi am avut cheile in mana le-am ratacit chair cand sa iesim pe usa. De nervi am inceput sa ma agit, sa il pun pe el sa caute:
-da ce ? eu am imprastiat cheile? Daca inlocuiesti cuvantul cheile cu jucarii o sa regasesti chiar replica mea din zilele cand trebuie sa stranga in camera.
Si cand incep sa vorbesc mai repede el stie ca e semn ca incep sa ma enervez si striga el la mine! Si din astea invat, adica constientizez ca nu e el devina pentru ca eu ma enervez ca nu mananca, ca nu strange jucarii, ca nu vrea acum exact ce vrem noi de la el etc. Si da, seara strig pe muteste in oglinda la mine insami si il pat il mai rog pe Bunul sa ma mai indure si sa mai lucreze la rabdarea mea. Sau cum scrie pe un mouse pad la noi in birou: Doamne, da-mi rabdare dar mai repede, te rog!
De unde ati luat mouse pad-ul? Ca vreau si eu vreo duzina! Doar pentru mine :). De multe ori ma gandesc ca asta e lectia pe care trebuie s-o invat in viata asta, cea a rabdarii. Mai, da’ e al naibii de greu examenul asta cu copilul, iar eu ma bazam mai mult pe copiute.
Stiu ca problema e la mine, dupa cum spui si tu, nu la el neaparat. Adica el este catalizatorul, dar eu sunt responsabila de reactia mea. Poate cu timpul se mai domoleste vulcanul si devine inactiv. Sau poate erupe doar o data la 10 ani ;).
Sa ingrosam randul mamicilor care tipa, zic! Sunt mandra “poasesoare” de bebe in varsta de 3 luni, bebe care a avut parte de cand s-a nascut de colici! si ce colici! Deci, n-a dormit si nici eu! Mi-a luat 2 luni pana sa mi ies din fire si sa tip la copil la 4 dimineata: taaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaci! Adicatelea era schimbat, hranit, pupat iar el urla! Mi-a parut rau, l-am pupat jumatate de ora sa ma revansez si am promis ca nu mai fac!
Da, Alexandra, si eu ma simt atat de vinovata dupa ce rag ca un leu in savana incat il pupacesc pana nu mai poate si ii spun ca-mi pare rau, ca mami e obosita si ca-si mai iese din fire, dar ca il iubeste foarte mult si promite sa nu se mai certe cu el. Norocul nostru e ca si ei ne iubesc foarte mult, desi nu stiu asta inca
si ne iarta de fiecare data in secunda doi. Si trecem mai departe pana la urmatoarea criza de nervi a lu’ mami. Oricum, de doua zile, de cand m-am analizat mai bine la faza cu tipatul si mi-am varsat naduful pe blog am observat ca sunt mai calma, desi Vlad a fost destul de nervos in timpul asta. Cred ca ne face foarte bine sa ne recunoastem defectul si sa discutam despre el si cu alte “posesoare de defecte”. Ne face mai umane, mai constiente si, intr-un final, mai impacate cu noi insine si cu situatia. Salutari lui Vlad al vostru! Spune-i ca in curand n-o sa mai aiba colici, sa vada atunci ce scuza are pentru plansul de voie 
buna,am o fetita de 1anisor si jumatate,nu a dormit o noapte intreaga,pana la 1an am alaptat dupa care am zis sa nu-i mai dau ca poate asa o sa doarma toata noaptea si o sa manance mancare IN ZADAR,nu mananca numai lapte,se trezeste noaptea de 3-4 ori,peste zi nu sta un pic locului, nu mai pot nu mai am baterii,imi pierd rabdarea si strig la ea iar dupa imi pare rau,din cauza locului de munca sunt si mai obosita,ce sa fac?
Buna, Ioana!
Din ce-mi spui tu pe scurt e o situatie care te consuma la maximum, insa copilul nu-l poti schimba. Asa ca cel mai bine e sa faci mici modificari la tine, eu la concluzia aceasta am ajuns. Atat cat se poate, bineinteles, ca avem si noi o varsta si metehne inradacinate demult. Si eu mai tip la Vlad, dar mult mai putin de cand am scris acest articol. Cred ca m-a ajutat foarte mult ca mi-am pus gandurile pe hartie (vorba vine!) si am constientizat mai bine ceea ce faceam. O solutie minune nu exista, din pacate. Poti doar sa-ti propui constient ca in anumite zile sa nu mai tipi la ea si sa vezi seara daca reusesti. Daca merge, felicitari! Daca nu, atunci invata sa te ierti si sa te accepti asa cum esti. Cu siguranta nu esti o mama rea daca tipi la copil, caci ar insemna ca lumea sa fie plina de mame rele in cazul acesta. Eu am observat ca tip la Vlad cand nu dorm suficient, cand incerc sa fac curatenie sau mancare cu el pe cap, cand nu sta pe olita si fuge in fundul gol prin casa, cand vreau sa mananc linistita, iar el are chef de joaca, cand sta cu mancarea in gura si nu mesteca, etc. Dupa cum iti spuneam, el este asa cum este si nu-si da seama ca avem si noi propriile nevoi: de somn, de foame, de curatenie, de distractie. Asa ca iti urez sa ai incredere ca odata cu trecerea timpului lucrurile se vor regla. Asta este si speranta mea, mai ales ca de Craciun voi naste al doilea copil. Mult succes, Ioana!
Buna,fetelor,ma inscriu si eu in clubul mamicilor care tipa…am o fetita de un an si 2 luni si luandu-ma dupa articolul scris de Alina,as putea spune ca fata mea este copiuta perfecta a lui Vlad.De ceva vreme,mai exact de 2 luni de cand am aflat ca sunt insarcinata,incerc sa nu ma mai enervez pe fata si sa nu mai tip la ea,constienta fiind ca nu e bine pentru bebe din burtica.De cele mai multe ori reusesc sa imi pastrez calmul,dar trebuie sa recunosc,mai am unele iesiri.Exact cum ai spus,Alina,totul se intampla pentru ca vrem sa facem totul cum trebuie,nefiind ajutate decat de sot.Eu va doresc la toate multa sanatate si la cat mai putine “furtuni”.Sa va traiasca copii!
Buna, Diana!
Bine ai venit in club! Cred ca daca am cotiza fiecare mamica tipatoare cu o suma modica lunar am plati datoriile Romaniei in niciun an. Asa suntem de multe… :).
Cred totusi ca micutii nostri vor supravietui tipetelor noastre si ca vor ajunge adulti perfect normali. Nu-mi aduc aminte ca eu sa fi fost vreo victima in copilarie si cu siguranta si la mine s-a tipat sau am mai fost altoita la fund cu cate o palma cand nu i-am ascultat pe cei mari. Da, sigur, am si eu bubele mele, frustrarile si neimplinirile mele din copilarie, dar nicio trauma majora. Iar cei care m-au crescut n-au citit nicio carte sau articol despre psihologia copilului, cum facem noi acum, in incercarea de a ne creste copiii cat mai bine. S-au ghidat dupa instincte si si-au facut treaba cum au stiut ei mai bine. Si ii iubesc enorm!
Si tie multa sanatate si sarcina usoara!
Chiar cand ma gandeam ca sunt singura mama care tipa la copil am dat peste acest articol care intr-un fel m-a mai linistit sa aflu ca este un adevarat club!:D
Eu m-am confruntat cu fata inca de la inceput cu o serie de mici probleme,incepand de la inapetenta pana la dermatita seboreica,griji care nu au facut decat sa starneasca in mine frustari si intrebarea “de ce fata mea?” Am inceput foarte tarziu cu diversificarea pentru ca nu accepta altceva decat lapte praf pe care uneori il manca doar fiind semiadormita.Ziua nu vroia mai deloc,in schimb noaptea ma trezea si de trei ori sa manance.
Pe fondul oboselii si a frustarilor,am ajuns sa ma descarc cumva..tipand!!
Acum,de cand am aflat ca sunt insarcinata,posibil cu gemeni,am stat si am analizat situatia si am ajuns la concluzia ca daca voi continua la fel nu imi fac decat rau mie…vad ca la cea mica nu au nici un efect tipetele mele,ea rade,probabil gandeste ca ma joc cu ea.Asa ca,adio tipete!!
Acum ca am gasit acest articol si am vorbit despre supararile mele,ma face sa ma simt mult mai bine…iti multumesc,draga Alina!
De asemenea,iti multumesc pentru urari,sarcina usoara in continuare si sa ne auzim cu bine!
Dupa o mica “criza” …am dat search pe google si am dat peste asa zisul club al mamicilor nervoase …am citit articolele voastre ,ma asteptam sa ma simt mai bine dupa cum a spus una dintre voi dupa ce am aflat k nu sunt singura care tipa la copil …insa nu e asa ..probabil caut si eu o solutie minune care nu exista …cu toate k am un copil adorabil de cuminte in marea majoritate a timpului(are aproape 8 luni)…insa lipsa de prieteni (sunt in strainatate ) si felul meu de a “lega” cu persoanele nu ma ajuta mult …de cand am nascut stau acasa bineinteles …sotul e plecat la munca toata ziua si cateodata vine tarziu …obosit …k dupa ce mananca ..face un dus ..a si adormit ..si cu cine sa mai vorbesti? …imi pare nespus de rau cand tip la ea in secunda urmatoare si de multe ori imi vine sa plang si eu dupa ce realizez k IAR am facut.o cand de fapt ultima oara mi.am spus ..gata..n.o mai fac …nu reusesc sa ma controlez !!!si asta ma enerveaza nespus de tare !!! nu vreau asta pt copilul meu …nervii astia ne trebuie poate pe cand or fi mari ,daca ne ajuta Dzeu sa ajungem pana atunci …cand vor face “adevarate” prostii …mi.am spus oful …dar nu ma simt mai bine ! Multa rabdare mamicilor !
Buna, Augustyna!
Bine ai venit printre suratele tale ;). Sa stii ca noi te consideram perfect indreptatita sa-ti pierzi cumpatul avand in vedere contextul in care o faci (strainatate, lipsa de prieteni, sot mai mult absent, primul an de viata al copilului). Asta pentru ca e clar ca ai niste energii negative care te macina, iar singura fiinta catre care le poti redirectiona este cea mica. Ea, saracuta, n-are nicio vina, caci orice ar face nu o face intentionat sau cu rea-vointa, insa tu o resimti de parca are ceva cu tine. Cel putin asa se intampla in cazul meu, cand Vlad era mai mic. Cum plangea sau nu facea ceea ce asteptam eu de la el parca imi venea sa-mi smulg parul din cap. Nu sunt psiholog, nu-mi permit sa dau sfaturi, dar as avea o singura recomandare: cere ajutorul! Nu lasa izolarea asta sa-ti strice cea mai frumoasa perioada din viata ta. Pana la urma, maternitatea ar trebui sa ne aduca un plus de fericire, nu o constiinta incarcata. Cere ajutorul sotului, al parintilor, al vecinilor, al oricarei fiinte din jurul tau dispusa sa te asculte. Cel mai usor e sa-ti versi oful tot pe umarul unei alte mamici care trece prin acelasi lucru. Cu siguranta te va intelege si iti va face bine sa-ti impartasesti trairile. Caut-o la coada la farmacie, in parc sau la locul de joaca. Eu am ajuns la concluzia, dupa fiecare episod de tipul tipat la copil si simtit vinovata, ca trebuie sa ma mai iert din cand in cand si sa sper ca acel copil va supravietui foarte bine furtunii hormonale si psihologice a mamei lui, fara traume emotionale. Altfel nu se poate…
Ai grija de tine si fa o mica schimbare in rutina ta zilnica. Poate nu ti se pare mare lucru, dar ajuta destul de mult. Si forteaza nota in ceea ce priveste facutul de prieteni. Poate ti-e greu printre straini, dar trebuie sa incepi de undeva. Suntem fiinte sociale, nu putem trai (cel putin nu fericiti), daca ne izolam. Toate mamicile tind sa aiba o doza de izolare (mai mare sau mai mica, depinde de caz) in primul an de viata al copilului, este inevitabil, caci micutii ne solicita extrem de mult, dar numai tu poti schimba situatia cat de cat. Curaj! Esti mult mai puternica decat crezi :).
P.S. Iar sotul trebuie implicat mai mult. El este primul tau aliat, asa ca mobilizeaza-l mai mult. Si al meu are aceeasi buba (serviciu foarte solicitant din toate punctele de vedere) si am avut nenumarate discutii pe tema aceasta. Situatia nu s-a schimbat, adica munceste la fel de mult si e la fel de obosit, insa a inteles ca nu se poate fara o implicare mai mare din partea lui. Nu e usor, dar e obligatoriu, mai ales ca un copil devine si mai solicitant pe masura ce creste, desi avem impresia ca e invers ;).
Sa ai o seara frumoasa, Augustyna!
buna,tuturor mamicilor in mod special Alinei
….si eu tiiiipp si imi pare foarte rau dar cred ca nu avem incotro este inevitabil oricine face asa ceva este modul nostru de a ne face auzite si oarecum autoritare.
Am un baietel de aproape 4 ani(face pe 1 iunie)pot spune ca de la un an si 3 luni am inceptut sa tip la el mi-a varsat ligheanul cu apa pe parchet:)),m-am simtit ca ultimul om de pe fata pamantului:((,m-am amuzat la toate povestile voastre ca ma regasesc printre ele si privind in urma ma face sa rad dar de multe ori trebuie sa ne gandim ca si noi am fost ca ei si cred ca mamele vostre v-au povestit,trebuie sa ne gandim ca sunt mici si noi avem datoria de a-i creste ,de a le da o educatie si sa stiti ca noi suntem oglinda lor ei pe noi ne urmaresc ce facem si cum ne comportam orice greseala facuta… e facuta ,am gresit de multe ori si poate ca nu am urmat pasii care trebuiau dar poate voi o sa invatati ceva din asta ,cititi mult, documentati-va, intrebati ca o sa va ajute mult totul depinde de voi de fiecare in parte nu poti face ce face alta mama fiecare este intr-un fel ,voi doar culegeti cate un pic din fiecare si faceti ce este mai bine sunt multe de spus dar tineti mine copiii sunt cei mai manipulatori de pe fata pamantului in care noi mamele cedam dar cu timpul o sa invatati …
numai bine la bebelusi
voi reveni daca nu uit site-ul
Buna, Mihaela!
Haha, ai fost tare amuzanta la sfarsit :)!
Revenind la inceput, ai mare dreptate, ei pe noi ne imita si daca le gresim la fel vor proceda si ei. Insa nu cred ca mamicile care tipa la copii o fac in mod intentionat (eu una nu mi-am propus niciodata asa ceva), pur si simplu se simt neputincioase la un moment dat. Dupa ce incearca cu vorba buna de atatea ori si nu reusesc mare lucrur se simt frustrate, iar tipatul este modaitatea lor (si a mea, implicit) de a ne exprima aceasta neputinta, aceasta frustrare. Mai ales ca generatia noastra nu prea isi mai loveste copiii, cum faceau parintii sau bunicii nostri, care credeau ca bataia e rupta din Rai. Si atunci tipatul este singura descarcare a unei mame coplesite de atatea… Ai dreptate, nu e inregula, n-ar trebui s-o facem, insa de cele mai multe ori copiii nu se conformeaza decat atunci cand urlam la ei si automat ne dau impresia ca asta e singura solutie… Apoi ne simtim vinovate si ne juram ca nu ne vom mai pierde cumpatul si nici nu trec doua ore ca iar ne trezim ca tipam. Apoi intram intr-un cerc vicios… Eu una incerc sa ma temperez, insa de multe ori oboseala si faptul ca vreau sa fac 10 lucruri in acelasi timp ma doboara si recurg tot la un ton ridicat ca sa-mi conving copilul de doi ani sa manance, sa se imbrace, sa se spele sau sa doarma. Cateodata reusesc fara tipete, altadata doar cu ele. Asa ca pledez in continuare vinovata! Pana descopera cineva reteta minune de a fi tot timpul zen cu copiii si mi-o comunica si mie voi continua sa-mi perd cumpatul din cand in cand. Spre rusinea mea…
si eu ma enervez. Dar sunt nervii mei, daca tip la unul copil (care nu poate intelege lucrurile de om mare) nu fac decat sa ma descarc dar sa il incarc pe el.
Eu imi scriu frustrarile pe hartii. Si le arunc.
Cel mai greu imi este ca am pretentia ca lucrurile sa mearga cum vreau eu, dupa bunul meu plac, adica perfect. No shit, nu am copil perfect, eu sunt de deaprte ne-perfecta, fiecare zi nu e perfecta.
Si eu imi scriu frustrarile… dar nu pe hartii, ci pe blog:). Oricum, scrisul e terapeutic, asa ca nu mai conteaza unde plasezi aceasta activitate, atata timp cat te-a ajutat sa te descarci. E foarte bun pontul cu hartiile, pentru celelalte mamici, care nu au blog.
Si eu am o fetita in varsta de 1an si o luna, si este foarte nazdravana, duce totul la gura si trebuie sa fiu cu ochii in patru, ziua reusesc destul de greu sa ii dau sa manance toata mancarea pana la capat, mai ales ca nu prea mai are stare in scaunul de masa si vrea pe jos si eu ma plimb cu lingurita cu supa dupa ea si fac dezastru in toata casa doar doar ce o manca putin…noaptea se culca foarte tarziu, nu stiu ce tehnici sa mai aplic…pentru mine a fost, este si va fi extrem de greu..nu am nici un ajutor, doar sotul, dar care lucreaza foarte mult..am momente de disperare, insa este copilul meu si el imi da sens vietii..fara Sofia, viata mea nu ar mai avea sens.
Georgiana, te inteleg perfect. Si mie mi s-a parut foarta dificila varsta asta, caci nici bebelus nu mai este sa stea locului, nu e nici copil cu care sa te intelegi. Am fost in concediu cu Vlad la un an si 3 luni si credeam ca o iau razna, numai relaxare n-a fost, mai ales ca s-a si imbolnavit… La fel am fost si eu, fara un ajutor, nici macar din partea sotului, care e mai tot timpul la munca. Insa dupa 3 ani de rezistenta in transee am obosit psihic: si copii, si casa, si mancare, si spalat si calcat… Asa ca e saptamana trecuta am facut gaura in buget si am luat-o pe o doamna sa ma ajute cu curatenia si mancarea. Chit ca voi manca paine cu ceapa si tot o s-o chem pe femeia asta o data sau de doua ori pe saptamana. Deja pierdusem situatia de sub control, mai ales ca Radu are 10 luni, are nevoie constanta de atentie si supraveghere, iar Vlad, la 2 ani si 8 luni, este foarte nazdravan, se catara, sparge, urla din te miri ce…
E pacat ca te consumi asa, caci este totusi o perioada frumoasa din viata noastra, de-abia am devenit mame. Ar trebui sa savuram la maximum fiecare sunet, gest, cuvant, zambet al copilului, insa noi suntem mega obosite, stresate, frustrate, tipam la copii, urlam la sot…
Nu pot decat sa te sfatuiesc sa cauti in jurul tau o matusa pensionata, o vecina somera, o soacra, o mama, pe oricine dispus sa te ajute cu curatenia si mancarea cateva ore pe saptamana. Tot e ceva, macar 2-3 zile esti si tu mai relaxata. Toata lumea va avea de beneficiat de pe urma acestei relaxari de moment, mai ales Sofia. Bucura-te de ea cat mai mult! Cresc asa de repede, o sa vezi ce nostagica vei fi la al doilea copil :).
Multa santate si ai grija de tine! O zi frumoasa!
Si eu sunt terminata… am un copil de 4 luni, inca are colici si nu plange… urla, zbiara… seara adoarme tarziu, numai cu uscatorul de par reusesc sa=l adorm… suzeta nu vrea decat unsa cu un sirop dulce… si eu tip la el, ii mai dau peste pampers putin (nu=l bat, nu sunt chiar asa de nebuna), dar nu tare… si pe urma plang si imi pare extrem de rau si ma rog la el si la Dumnezeu sa ma ierte ca nu mai fac… si iar repet si tot asa… uneori imi apar in minte ganduri urate.. ca mai bine nu aveam copil, ca ce mi=a trebuit, ca daca as da timpul inapoi nu as mai face si tot asa… dar sunt lucruri spuse la nervi si pe urma imi pare rau pentru ca sunt constienta ca daca as da timpul inapoi tot asa as face. Dar ajung la capatul puterilor pt ca pana acuma (s=a mai linisttit putin cu colicii dar nu prea mult) urla cat il tineau plamanii… si efectiv acuam am ajuns sa ma enervez si daca maraie… mi-a intins nervii la maxim lunile astea incat nu mai suport. Sotul e la munca toata ziua… in rest doar eu ma ocup de el. Si nu stiu cum sa ma controlez sa nu mai tip la el, sa nu ma mai enervez si sa nu imi mai apara ganduri urate in cap pentru ca ma tem sa nu ma bata Dumnezeu… altii si-ar dori copii si nu pot face si eu… care il am… e sanatos fac asa… dar chiar nu stiu cum sa ma dresez. Poate daca nu urla asa de tare de mic… si era mai linistit cu colicii nu ajungeam acuma sa tip la el si sa fiu cu capsa pusa tot timpul. Dar efectiv ma scoate din sarite… cand ma enervez parca mi se pune un val negru pe ochi si tip… si ma apuca si nervii cand vad ca toate prietenele mele au copii fara colici, copii relativ cuminti si al meu e cum e… mai ales ca in perioada asta nici afara nu prea reuseam sa stam mult timp… ca plangea de se facea albastru la fata. Uneori, ma tem sa nu fac o prostie si sa il si pocnesc… sunt constienta ca e mic, ca il doare… dar simt ca innebunesc. Mereu ma consider mama denaturata, desi il iubesc si il pup toata ziua cand e cumintel… ii cumpar cele mai scumpe lucruri, jucarii, haine, produse cosmetice… ma las pe mine pentru el…ma topesc toata cand imi zambeste… dar cand incepe sa se faca albastru la fata de plans mor de nervi! Ma simt foarte prost si foarte rau psihic… despre chestiile astea nu pot vorbi cu multa lume pentru ca imediat imi spun ca sunt rea, ca sunt nu stiu cum. Sunt constienta ca sunt copii si mai rai ca al meu… macar al meu ma lasa sa dorm noaptea cate 6-7 ore… dar stiti cum e… sunt vesnic nemultumita si nu invat niciodata sa apreciez ceea ce am… desi mi=as dori din suflet.
Avand in vedere ceea ce imi povestesti eu nu te-as considera mama denaturata, ci pur si simplu mama debusolata. Cu toatele reactionam la tipetele copilului, indiferent ca are cateva luni sau cativa ani, cu alte tipete, e o reactie in oglinda, primitiva. Cu siguranta, cu toatele gresim cand procedam asa, caci ei n-au nici un autocontrol, reactioneaza doar instinctual, nici unul nu vrea sa ne terorizeze, dar, pe fond de oboseala cronica si lipsa de ajutor in casa, ajungem sa regertam deseori comportamentul nostru fata de ei. Si eu am tipat si inca tip la copil si il mai plesnesc peste obraz sau il iau pe sus atunci cand nu se conformeaza sa vina la mine (la cel mare, ma refer, un bazait si un plangacios, caci cel mic a fost si este un ingeras, e mereu vesel si atat de linistit ca toata lumea se minuneaza daca e copil sau papusa). Apoi, imi jur ca data viitoare imi voi pastra calmul, indiferent ce face sau zice el, dar, bineinteles, ca istoria se repeta. E un cerc vicios, din pacate si singura modalitate sa iesi din el este sa primesti ajutor. Ajutor cu copilul, adica. De la oricine se poate, o vecina, o prietena, o matusa… chiar si o ora pe zi este suficient sa te relaxezi putin, astfel incat copilul tau sa aiba o mama mai linistita putin. Este al naibii de greu si de frustrant sa fii singura pe metereze, cunosc situatia perfect, insa, la un moment dat, cand mi-am dat seama ca imi pierd controlul cam des cu Vlad am facut schimbari drastice. Am angajat o doamna sa ma ajute prin casa de doua ori pe saptamana, iar in weekend ii las pe cei mici la mama mea cateva ore. De cand fac asta simt ca am inceput o noua viata, chiar ma intreb de ce nu am facut asta mai demult. E pacat sa nu savurezi aceste momente din viata copilului tau, pentru ca ele nu se vor mai intoarce si vei fi nostalgica dupa ele mai tarziu. Stiu ca e greu sa gasesti pe cineva de ajutor, e greu sa faci rost de bani, insa eu am zis ca mai bine mananc paine cu ceapa si branza si platesc pe cineva sa ma ajute cu mancarea si curatenia decat sa-mi petrec cei mai frumosi ani din viata copiilor mei in tipete si regrete. Curaj, ai incredere in tine ca vei reusi sa cresti un copil minunat, dar pana nu faci ceva pentru tine, nu vei reusi sa iesi din pasa asta proasta. Sa ai o seara frumoasa si, mai ales, linistita!
Si eu am un timp ca sunt foarte nervoasa ..ma deranjează tot .am un băiețel de 1 an și 1 luna și toată ziua se tine după mn , nici la baie nu pot sa merg .ma uit asa la el și îmi pare rău că tip la el pt ca îl iubesc din toată inima , da un ma pot abține. Eu cred ca înainte aveam alta viata și aku cu copilași noștri se schimba tot .nu știu cum sa fac sa nu mai tip atașat. .de asta am și intrat pe forum. …nici sotul nu știu cum de ma mai suporta. .sunt momente când nu ma suport nici eu .
Welcome to the club! Eu as gemeni, Ii ador, dar uneori simt ca nu mai pot! Solutia cred ca e ajutor la menaj sau babysitter… si autocontrol…si un sot buuuun, daca se poate!!
Buna,inca o mamica nervoasa am doua fetite gemene foarte nabadaioase,9 luni,se trezesc destul de des,avand in vedere ca sunt doua,se trezesc una pe alta…adica undeva la 4,5ori pe noapte ,cand trebuie sa mancam bineinteles ca nu ne place,trebuie sa stam cu jucarii in manute si deja ma apuca,tip,urlu fac ca toate alea,incerc sa imi impun…dar…degeaba.. ziua stam ne jucam ,dar sunt momente cand numai pot,pt ca se plictisesc repede ,vor tot timpul ceva nou,fiind singura si cu mancare, curatenie imi este foarte greu ….la culcare la fel ,(atunci este sotul si incearca sa ma ajute)adorm undeva pe la 10 si pana la ora 2noapte se trezesc din ora in ora,tip la ele si bineinteles ca pe urma imi pare foarte rau,ce stiu ele….tot timpul sunt nemultumita ,cand sunt cumintele sunt asa vesele si jucause,imi trece tot…dar a doua zi o iau de la capat
Claudia, astea suntem si nu prea avem ce sa ne facem atata timp cat totul cade pe noi. Suntem si noi fiinte care isi pierd rabdarea, totul pe fondul oboselii cronice. In general, ai doua variante: ori schimbi ceva cat mai repede (adica iti iei un ajutor, ori cu fetele, ori la mancare si curatenie) ori astepti sa te mai calmezi cu timpul, pe masura ce cresc ele si devin mai intelegatoare. Cum varianta a doua mi se parea la ani lumina distanta de momentul zero, am scos bani sdin buzunar si am angajat pe cineva sa ma ajute de doua ori pe saptamana in casa. Sincer, de cand am facut asta, adica de vreo luna de zile, nu am mai tipat la Vlad decat de vreo 4-5 ori. Atat! Inainte tipam de vreo 4-5 ori pe zi la el…deci nu numai firea mea vulcanica era de vina, ci stresul si oboseala zilnica de la treburile gospodaresti. Imi pare rau ca nu am recurs de mai mult timp la acest ajutor. Asa ca iti spun si tie ceea ce le-am spus si celorlalte mamici “ultimul racnet”
: ia-ti un ajutor: mama, soacra, sora, verisoara, vecina, matusa, vreo cunostinta sau pur si simplu o straina cu recomandare. Vei fi alt om, mult mai relaxat, mai odihnit, mai calm. Si toata lumea va fi mai fericita :).
Cu drag, Alina
Buna,
Am gasit intamplator postul LAlinei si efectiv m-a mirat sa regasesc fix aceleasi probleme cu care ma confrunt cu fetita mea de an si 11 luni.
Nu-mi vine sa cred cat de similare sunt problemele pe care le avem cu copii nostri…parca ar fi frati gemeni…este incredibil.
Si eu sunt insarcinata in 5 luni si efectiv simt ca de 2-3 luni incep sa o iau efectiv razna…
Chiar m-am gandit serios sa merg la psiholog…poate ma va ajuta sa ma calmez.
Culmea e ca a inceput sa ma enerveze si sotul in ultima vreme.
In speranta ca “totul e trecator”, va pup cu drag pe toate tipatoarele!
si va doresc … nervi de otel … daca mai aveti!
Buna, Chichi!
Chiar daca pe moment nu pare ca vei iesi vreodata din situatia respectiva, vei ajunge sa vezi si luminita de la capatul tunelului. Au trecut 3 ani de cand am scris despre nervii mei de mamica, intensificati atunci si de hormonii din cea de-a doua sarcina. Pot sa-ti confirm ca, dupa ce a am scris postul, crizele mele de nervi s-ar rarit. Scrisul este terapeutic, asa ca atunci cand simti ca nu mai poti, pune-ti gandurile pe hartie… te ajuta sa de distantezi de ele si sa le vezi intr-o noua lumina. In plus, pe masura ce copiii au crescut si am reusit sa dorm mai bine noaptea, am vazut ca tipetele s-au rarit si mai mult. Acum, merg din nou la job si am satisfactii profesionale, viata sociala s-a intensificat si cat de des posibil imi fac timp si pentru mine (un masaj sau o iesire in oras). Si chestiile astea constituie un factor important in relaxarea noastra. De aproximativ un an de zile mai incerc si urmatoarea chestie si functioneaza in 99% din cazuri: cand copiii isi pierd cumpatul sau nu vor sa doarma/manance/dezbrace/spele etc, si simt ca o iau si eu razna, ma cobor la nivelul lor si ii invit in bratele mele. Tot timpul dau curs invitatiei si astfel se calmeaza spiritele de ambele parti. Ne conectam din nou emotional si ulterior suntem mai dispusi sa cedam in favoarea celuilalt: ori eu in favoarea lor si atunci ii las nedormiti/nemancati/murdari (si am observat ca nu e nicio tragedie, Pamantul tot in jurul soarelui se invarteste), ori ei in favoarea mea (si atunci simt ca am super puteri si ca It’s a wonderful world again). In concluzie: scrie-ti gandurile, fa-ti timp pentru tine si ofera-le imbratisari, mai ales cand simti ca nu le merita. Sarcina usoara in continuare si sa te bucuri de copiii tai la maxim. Si, daca iti permiti financiar, mergi si la psiholog. Sotul meu merge de cateva luni pentru a reusi sa managerieze stresul din viata lui si sa stii ca il ajuta enorm de mult.
O vara superba!
Buna seara mamici!
sau cand ii spun NU din diferite motive! Am zile in care sunt lapte si miere si zile in care am nevoie de o exorcizare :))). Sotul ma mai ajuta cum poate cand vine de la servici dar cateodata si el imi spune ca sunt exagerata si ii dau dreptate ! Sper sa se regleze lucrurile si sa reusesc sa ma mai controlez, ca imi dau seama ca nu mie imi fac rau!
I need a vacation :)) de doua ori pe an, timp de 6 luni! Va pup mamici!
Si eu sunt o crizata si imi vine sa imi dau palme, cand ma apuca crizele de isterie. Fetita mea are 2 ani si 10 luni, sunt insarcinata in 4 luni si am avut si o sarcina pierduta acum un an, care consider ca m-a marcat oarecum!
De cand sunt iar insarcinata am niste iesiri groaznice,tip,plang,gesticulez ca o nebuna :)) mai ales cand ea plange din diferite motive fara sens
E grea meseria de mama
Bun venit in club Alexandra!
Astept ziua cand o mamica va posta aici si va rade de noi celelalte povestind despre linistea, calmul si voia buna care troneaza in familia ei(poate doar daca ne scrie de 1 aprilie).
In mare parte de vina pentru iesirile astea sunt hormonii de sarcina si apoi varsta copilului e una extrem de dificila (sotul meu spune ca daca o prindeam pe prima fetita la varsta asta – 2 ani si 7 luni – nu o mai faceam pe a doua), stiu ca mai e numita in studii “teribilii 2″ :)). Dupa ce nasti starea de spirit o sa fie mai buna si a copilului mai rea :)).
Bucura-te de sarcina, eu am si acum remuscari ca nu m-am bucurat si de a doua sarcina ca de prima.
Eu cred ca e foarte important ca suntem constiente de aceste iesiri…le contabilizam si intr-un final le vom da de cap, apoi le vom da uitarii. Pe mine m-au ajutat mult si posturile Alinei.
Te ajuta daca iti spui, chiar si cu voce tare, sa te calmezi fiinca o sa-ti para rau mai tarziu.
Sa nu te sperie faptul ca mai vine un bebe, o sa iti fie mai usor cu 2 decat ti-a fost cu primul. Serios!
Cu voiosie inainte!
Subscriu: paradoxal, cu 2 copii e muult mai usor decat cu unul. Cred ca de la 3 incolo e floare la ureche… se cresc singuri
Buna.
Ma bucur sa vad ca acest “club” al mamicilor tipatoare inca mai merge deoarece as putea face parte din el. Poveste ta este foarte asemantoare cu a mea. Ma enervez foarte repede cand vad ca ex:copilu adoarme si in urmatoarele 15 sec se trezeste coboara din pat si incepe sa se plimbe prin casa. Incep sa urlu la sot fara motiv si el saracu nu mai poate chiar am avut o discutie in care zicea ca daca mai continuam asa nu stiu unde se va ajunge peste ca se intampla in fiecare zi. M-am enervat pe soacra care pot sa zic ar trebui sa am respect fata de ea mai ales ca mi “soacra”si e mai invarsta fata de mine.
Nu stiu ce as putea face sa ma pot controla pentru ca eu nu am fost asa pana nu a aparut alesia.
Ma bucur ca am putu sa scriu asta aici as putea zice ca aici m-am descarcat.
:*:*
Bine ai venit, Denisa!
Aici suntem intre mamici “tipatoare”, asa ca ne putem spune orice… nu mai suntem nevoite sa pastram aparentele :). Povestile noastre sunt asemanatoare pentru ca au aceleasi cauze: stresul, lipsa de ajutor, neimplinirea nevoilor umane de baza (dormit, mancat, spalat). Deci scuzele noastre sunt destul de intemeiate. Cu toate acestea, ne este foarte clar ca stricam armonia din familie. Ce e de facut? Asta e marea dilema a fiecareia dintre noi: luat bona, mers la psiholog, plecat in vacanta? Ce bine ar fi, daca am avea resursele financiare sau disponibilitatea asta. Daca le-am fi avut, nu am mai fi ajuns in situatia in care tipam din orice. Deci ne intoarcem de unde am pornit… Ceea ce am invatat eu e ca nu numai lucrurile marete ne schimba viata, ci si cele foarte marunte: cumparat o ciocolata si savurat pe ascuns, o baie prelungita, un masaj de 50 de lei, o manichiura, schimbarea frizurii, o limonada cu o prietena, o conversatie de suflet-la-suflet cu cineva drag, o comedie, un pahar de vin rosu, comandarea unei pizze sau 20 de minute de amor cu sotul. Sau, de ce nu, o partida de joaca programata, in care copiii isi vad de ale lor, iar parintii stau la taclale despre ce-i doare pe ei. Trebuie sa invatam sa facem aceste mici schimbari cotidiene, sa nu ne mai sacrificam atata pe altarul maternitatii, pentru ca altfel innebunim. Si asta nu foloseste nimanui, clar! O seara frumoasa, Denisa! Si, daca mai simti nevoia sa ne impartasesti din viata ta de mamica o poti face oricand aici, pe blog, la comentarii sau pe mail.
Buna! Tip. Foarte rau.la fetita de 6 ani. Suntem intr-un razboi continuu. De cand a aparut copilul nr. 2. Si sa faca pipi se duce.doar dupa ce ne certam. Imi pare rau dupa. Dar tot tip. Nu stiu ce sa mai fac…
Buna, Lidia! Bine ai venit in club. Nici noua nu ne convine clubul asta, dar pana gasim o solutie individuala la problemele noastre, ne facem veacul pe aici. De fapt, cred ca una dintre cele mai importante masuri pe care le putem lua in acest sens este sa fim sincere si sa vorbim cu cineva despre felul in care ne simtim atunci cand tipam la copii, la sot sau la cine s-o mai gasi prin preajma atunci cand nu ne mai putem controla. E al naibii de greu sa gasim resurse sa fim mereu calme, asa cum ne sugereaza toti cei din jur. E simplu sa spui asta atunci cand dormi, te alimentezi cum trebuie si nu esti stresat. Dar, asta e viata, iar noi trebuie sa traim cu acest sentiment de vina, care ne cuprinde dupa fiecare portie de tipat. Nu e deloc usor, insa este o provocare zilnica. Nu sunt psiholog sa dau sfaturi despre recastigarea autocontrolului si reconcilierea cu a noastra copilarie (cica de acolo ni se trage totul), ofer insa un loc unde fiecare mamica tipatoare isi poate spune pasul si unde poate afla ca suntem foarte multe “crizate de serviciu” (cel putin cele care recunosc) ;). O saptamana frumoasa, Lidia!
o iubesc pe fiica-mea fff mult, dar concluzia mea, dupa 2 ani si 7 luni, este ca nu as mai face alt copil niciodata si ca nu e o tragedie si nici o situatie de judecat oamenii care aleg sa nu faca copii. Ma simt de parca viata mea s-a dracului, ca nu mai e viata mea si nici macar nu m-am bucurat din in pana acum. De cand am nascut simt ca nu ma mai adun…desi am ajutor chiar de la mama, care sta cu noi, o creste si o ingrijeste ft bine, nu e o bunica pasiva…si gospodareste, dar cu toate astea nu mai pot ! Sunt nemultumita de orice, tip din orice, ma calmez greu. M-am gandit ca am facut depresie post-natala pe care am ignorat-o, pana s-a ajuns la epuizare . Ce e drept, nu am ajuns la niciun doctor pt ca nici bugetul nu mi-a permis, avand alte prioritati. Am scris aici, ca sa ma descarc, nu neaparat sa primesc un raspuns. Multumesc !
Dana, te inteleg perfect! In ciuda faptului ca pur si simplu ii ador, cateodata nici eu nu stiu de ce am facut copii, de ce mi-am complicat viata atat de mult, de ce am ales sa-mi restrang atat de mult optiunile si libertatea. Ma gandesc daca e in regula sa simt asta, daca nu cumva nu sunt o nerecunoscatoare pentru doi copii minunati, o mama denaturata… De multe ori ma simt vinovata pentru gandurile astea, insa ele exista si nu pot sa fac abstractie de ele. Nu as schimba nimic in viata mea, as lua-o de la capat de un milion de ori numai ca sa-i am pe ei doi in viata mea. Cu toate astea sunt constienta ca o parte din mine nu se impaca cu viata asta de mama. Si observ ca nu sunt singura, dimpotriva! Ma bucur ca ti-ai impartasit experienta, este extrem de valoroasa pentru mamele care nu se mai regasesc in rolul lor.
Vai cat ma bucur ca am gasit acest site. In sfarsit cineva care ma intelege si nu ma judeca sau sa imi dea sfaturi ” las ca trece… enormal… asa sunt copii”
serios? Hai sa iti dau copilu meu 3 zile sa vedem daca o sa mai fi normal. Da.. am si eu un zgambilici de 5 luni care ma termina psihic. Toata ziua tipa.urla ragneste. Nu mai stiu ce sa ii fac e schimbat e mancat e culcat ii dau pt colici ( ca nah poate o mai avea si acum ce sa zic omu la disperare incearca tot ) ii dau si pt dinti, desi nu se vede nimic dar deh poate nu stiu eu sa ma uit. rezultatul? Copilul tipa… 
urla daca il schimb urla daca il las in pat, urla daca ma uit mai mult timp la el, urla daca nu ma uit la el, urla daca il pup, urla daca ii povestesc, urla daca ii cant ( are o singura piesa care tace )urla daca il iau in brate si stau jos urla daca nu il tin cum vrea el, urla daca nu il tin unde vrea el, urla daca ma opresc din plimbat ( adica invartitul in cerc in camera ca nebuna) urla in scoica , urla in leagan , in carucior. Urla daca il dezbrac/ imbrac.urla cand tre sa foarma .urla cand mananca. Si mai sunt si in strainatate so sotul pleaca la munca duminica sau luni si vine vineri sau sambata. Ce sa mai fac??? Tip la el ai apoi imi pare rau. Cu toata rusinea si parerea de rau dar cum zicea o doamna mai sus, mie frica sa nu io fac ceva sa il scutur sau sa il plesnesc… simt efectiv ca nu ma mai pot controla
.. cum vad ca isi deschode gura o iau razna… il iubesc si ma gandesc ca poate e vina mea ca e asa ca nu ma comport eu bine si deaia e nervos copilu. Dar am incercat sa stau si calma si el e tot la fel.poate gresesc eu undeva… nu stiu
Daca pe parcurs ati aflat ceva trucuri sai daca sau linistit sunetimi si mie va rog macar sa ma mai consolez
Inarmeaza.te cu multaaaaaa rabdare draga mea profilul copilului tau imi aminteste de baiatul meu cat era de agitat, nervos plangacios rau offff doamne numai in brate statea …acum are 16 ani si este la fel de rebel nelinistit si ma toaca marunt …altfel dar ma toaca…cere ajutor in familie sa te ajute k altfel vei vorbi singura credema…
Pentru mine, rabdarea a devenit un fel de fata morgana.. :). In ultima vreme, observ ca s-au redus miorlaielile, probabil o fi de vina varsta de aproape 5 ani si intelepciunea ei. Asa ca parca pe frontul acesta e mai bine. In schimb, de vreo 2-3 saptamani a inceput cel mic (care tocmai a implinit 3 ani) sa se vaicareasca din tot felul de prostii. Deci mai am 2 ani si scap
Ma alatur si eu clubului!!! Am un baitel de 1 an si 8 luni si e tare nazdravan , spun asa pentru ca nu suport sa zic ca este un copil rau asa cum i s a mai spus de catre altii” Vai da ce rau esti octavian!!” Urasc chestia asta.bu n…acum sa mi descarc si eu un pic de frustrarile mele daca imi este permis..clar ca si eu tip/ lovit la fundulet si o data o palma peste fatuca am dat pt care nu am dormit o noapte intreaga atat de rau mi a parut.tip la octa pentru ca este un copil incapatanat si nervos…adica plange din te miri ce lucru..ca vrea afara si eu nu pot sa merg pt ca fac papa.ca ii iau ceva periculos din mana.. ca nu il inteleg ce vrea sa mi spuna…inca nu vorbeste..vrea, bombane toata ziua dar nu mereu il inteleg.. ca nu pot sa ma joc cu el fix in momentul ala si multe altele..ce e mai rau e cand merg cu el pe strada si incepe sa faca o criza de plans se tranteste pe jos, urla, da in mine , da din picioare si nu prea stiu cum sa fac fata situatiei .si da sunt nervoasa de multe ori pt ca nu am timp sa le fac pe toate…mancare/ curat/ spalat/ plimbat copil.. desi am noroc ca sotul meu ma ajuta mult tot asa ma simt…neputincioasa de multe ori si mi am pus intrebarea: poate nu sunt buna ca mamica sau nu sunt facuta sa fiu mamica…. cam atat va scriu..sper ca maine sa fie o zi mai buna.multa rabdare va doresc tuturor
Pe de o parte mă “bucur” să văd Ca nu sunt singura, și mă faceți sa mă simt oarecum normala. Eu am 2 copii , o fetiță de 2 ani și jumătate și un băiețel de 1 an pe care îi iubesc mai presus de orice. Când era doar micuța, era bine, mă mai enervam, dar în limitele normale. Dar acum nu mai pot!!!!! Simt ca nu mai am aer. Stau cu ei non stop, 24 din 24. Suntem departe de toate rudele și tot ce fac trebuie să îi iau cu mine. Uneori simt ca sunt un monstru pentru ca țip ca o isterica la fata și o sperii și de multe ori o bruschez.
Din fericire în curând o sa ne mutam aproape de bunici și o sa meargă și fetița la gradi și sper să fie mai bine, dacă nu, cred că voi merge la psiholog. Ei nu au nici o vină pentru frustrările noastre și trebuie să facem un efort să ne schimbam, dar CUM????????? Aștept sfaturi, sunt toate binevenite.
Buna!Ma bucur ca exista pagina asta am dat de ea cautand cum sa imi cer scuze fata de fiica mea de 10 ani pt ca am acuzat-o ca si-a pierdut cheile care ar fi fost pt a doua oara dar de fapt erau la mine in geaca si bineinteles ca am uitat.Am ales sa imi cer scuze si iertare si sa incerc sa ma revansez fata de ea incepand sa ma duc cu ea la ora de dansuri sa fiu langa ea si dupa mai vad.Vrea sa zic ca in momentul in care mi-am cerut iertare din start m-ia zis ca ma iarta neconditionat numai ca eu ma simt ca naiba……nu este nici primul tipat dar nici ultimul probabil ,este forte grea meseria de parinte cea mai grea din momentul de cand se naste si probabil ca nu gata niciodata ,cand sunt mici sunt probleme mici si cand sunt mari probleme mari.
Si eu patesc la fel cu copiii mei. Am patru. Cea mare este foarte incapatanata si de multe ori ma scoate din sarite si ma sfideaza. Baiatul este nai ascultator. Cea mijlocie o copiaza pe sora ei. Cea mica este destul de cuminte. Asa ca Welcome to the club!
Woi madre mia eu am 19 ani o fiica in varsta de 1 an si tip la ea mai mereu. A chiar am si altoito nustiu nu ma controlez incerc sa fac si bb2 nu reusesc ma stresez la maxim si cum sa nu tip da imi pare ff rau dupa si o iau in brate o pup ma ia si ea pffff…. Credeam ca sunt singura da uite cate mame tipatoare la copii sunt pe aici :)))
Sper sa ma primiti si pe mn in clubul vostru va pup sarcina usoara alina si usor cu nervii la sarcina afecteaza fff mult sress
Stress imi cer scuze de greseli eu stau si pana la 6 dimineata cu fiimea de 1 an incercam sa ne amuzam cum putem :))) imi vin nervi insa fff mari dar incep sa ma duc sa fumez o tigare sa ascultam o melodie apropo antonia alex velea puya si inna sunt pe primul loc la fiimea :))) atat ii place ca lu mami :))) da e si incapatanata pffff de astia sunt copii noi cand numai putem incercam sa iesim la plimbare ne mai calmam e greu da asa cum e imi doresc din inima inca un fratior sau surioara pentru fetita mea deja lucram sper sa ne dea Dumnezeu si din cauza ca vadca nu reusesc ma enervez la maxim si mai ales daca nu dorm imi sar din pepeni :))) cand sunt odihnita am atata rabdare si cand nu imi vine sa iau pe cineva la bataie :)))
Apropo am nascut normal vaginal la 18 ani fara anestezie mam simtit o campioana o femeie puternica cand am vazut ce a iesit din mine
si apropo pot zice ca e clona mea si la figurat si la figuri nervi ambbitie ori eu ori ia suntem una si aceeasi practic cand tip pe ia tip pe mn oare cum o fii cand va creste :)))))
Eu nu ma pot abține sa nu mai tip incerc sa fac al doilea bebe si cand vad ca nu reusesc ma enervez pe fetita de 1 an si 4 luni si tip pe ea daca nu dorm bine sunt mai nervoasa ce sa fac ca sa numai fiu ajutor va rog da o mai si lovesc cu cateo palma la fubdulet peste manute dar degeaba e rea si atat nu vrea sa asculte e fitoasa inca nu merge doar daca o tin de manute
Voi cum reactionati la situatii de genu ajutați-mă va rog
Buna , sunt o mamica cu nervii la pamant si asta se datoreaza cred din vina mea am un baietel de 16 ani si ma toaca marunt daa eu l.am rasfatat recunosc dar as vrea putina recunostinta doar atat…ma enerveaza k e dezordonat nu invata , lipseste de la scoala si imi vine sa.l strang de gat cand imi rade ironic in nas “ce ai mai mami’ si vreau putina liniste dar nu…imi explodeaza capul ce sa fac si il disper si pe sot cu crizele mele…
Buna, Ely!
Nu stiam ca problema poate dura si la varsta asta a copilului… Deci sa ne pregatim sufleteste pentru alte perioade de crize, nu numai pt cele de acum, din primii ani de viata. Nu sunt psiholog sa-ti dau sfaturi, dar din ce-mi dau eu seama relatia ta cu copilul are nevoie de putina atentie. E clar ca v-ati indepartat putin si cred ca e absolut normal la aceasta varsta a lui, cand se detaseaza mult de parinti si nu mai conteaza decat prietenii, insa incercati sa petreceti mai mult timp impreuna si sa aflati lucruri noi unul despre altul. Cand il simti pe celalalt aproape, ai tendinta sa tii cont mai mult de parerea lui. Mult succes!
Mersi Alina am sa tin cont de sfatul tau, am sa incerc sa vb cu copilul meu mai mult , sant o mamica tanara am 36 ani ar trebui sa il inteleg ca este adolescent si vreau sa i spun clar conditile mele ( sa nu mai lipseasca de la scoala) iar eu o sa incerc sa i las putina libertate ( in wekend iese cu baietii ) .Ultima oara am facut iar crize am tipat la el grav imi raspunde si il mai si scutur putin imi este rusine avand in vedere ca are 1,90 si nu e normal cum procedez dar el vrea doar sa se distreze cu baietii, bani pe fiecare wekend, nu este ordonat ma dispera cat este de calm si arogant plus ca sunt umbra lui il urmaresc deoarece nu am incredere in el..da sant o disperata ce sa fac? …..daca mai stiti vreo situatie la fel va rog sa imi spuneti ma gandesc serios sa apelez la un psiholog deoarece vad ca sunt depasita de situatie..sunt eu prea severa? Il tin prea din scurt? Dar el vrea la 16 ani sa fie liber sa faca ce vrea si ne certam cand i pun conditii…plz help
Ely, este normal ca baiatul tau sa respecte niste reguli, chiar si la aceasta vartsa, asa ca nu cred ca gresesti prin a le stabili. Insa, adolescentii au in natura lor rebeliunea, asa ca, la fel ca si la 2,3,4 ani, ei incearca sa le incalce. Mai ales ca in aceasta perioada a vietii lor ei se simt foarte nedreptatiti de parinti, se distanteaza de ei si se refugiaza in prieteni (doar sfaturile lor li se par demne de urmat, caci sunt de aceeasi varsta si considera ca il inteleg cel mai bine). Plus ca oricine incearca sa le incalce libertatea este considerat un dusman. Este o etapa dificila, atat pentru ei, cat si pentru parinti. Cu siguranta, sfaturile unui psiholog (chiar daca mergeti doar cateva sedinte) va vor ajuta. Poate el va reusi sa intermedieze intre voi doi. Sunt curioasa daca sotul tau te sustine in fata baiatului sau sta deoparte. Daca ati face front comun, mai ales daca baiatul tine mai mult cont de ceea ce spune tatal, poate ati avea mai mult succes. Oricum, calea catre inima unui adolescent nu este pavata cu restrictii, libertatea este extrem de importanta pentru el. Cand il restrictionezi, el crede ca nu-l intelegi si relatia voastra are de suferit. Incearca sa-i arati ca vei face eforturi si o sa-i acorzi mai multa libertate pentru ca ai incredere in el, dar cere de la el ceva la schimb. E clar ca amandoi trebuie sa depuneti putin efort pentru a va apropia. Mult succes!
Ai foarte mare dreptate Alina, ma bucur pt parerea ta am sa ma gandesc mai mult la comportamentul meu si la cerintele baiatului meu. Deja am facut progrese am stat de vorba mai mult si aseara mi.a aratat ca imi respecta conditile, a iesit cu prietenii dar la 10 era acasa si nici eu nu l.am mai stresat si sunat ca o nebuna….offf o sa incerc sa i cunosc prietenii anturajul sa comunic si cu parintii lor dar o sa i las si intimitate …la urmatoarea criza de nervi trag aer si o sa incerc sa nu mai tip la el sau sa.l ating…e trist ca imi descarc nerviii pe el mai ales ca este foarte rebel…iar sotul imi este alaturi dar este mai sever ca mine si prefer sa il pedepsesc doar eu …
Buna, mamici tipatoare! Ma alatur si eu clubului vostru! Tocmai am incetat criza de plans dupa ce am citit toate comentariile voastre. Dar sentimentul de vinovatie tot nu a disparut! Am 2 copii minunati… in baietel de 4 ani jumate si o fetita de in an! Sotul este plecat in strainatate de mai bine de in an iar eu sunt cu copiii 24\24. Simt CA o iau razna CA intru in depresie! Nu gasesc nici o solutie la problemele zilnice cu fiul meu care a devenit f neascultator obraznic manipulator si tip intr-una la el si cand imi ies din fire( ceea ce se intampla destul de des in ultima perioada, din pacate!)il bruschez si il si bat! Nu mananca singur, vrea sa il hranesc eu CA pe sora-sa, doarme doar cu rugaminti insistente si cearta, o loveste zilnic pe cea mica, face ceva anume doar cand vrea el si cum vrea el si tip CA o nebuna CA o disperata doar doar o intelege! Sent constienta CA pe undeva gresesc CA nu mai am rabdare( nu am excelat niciodata in domeniul asta, dar acum ma enervez uneori si cand poate chiar nu e cazul) dar nu ma pot abtine! Si in fiecare seara imi cer iertare de LA el si de LA fetita si de LA Dzeu in speranta CA am sa ma simt mai bine…dar nici pe departs…a doua zi o iau de LA capat! Acum CA v am gasit pe voi…plate o sa imi mai treaca sentimentul de vinovatie so CA sunt o mama rea si afurisita! Nu am pe nimeni cu cine as putea sa ii las pt o gura prospata de libertate!!! Sunt copiii mei minunati destepti so frumosi dar chiar simt CA o iau pe aratura! Sper sa ma inteleaga si vecinii:)) Dar cel mai mult imi doresc sa ma ierte ei vreodata pt istericalele mele! Va salut mamelor isterice sau nu!
Loredana, sa-ti iasa din cap ca esti o mama rea si afurisita. Pentru copiii tai, esti cea mai buna mama din lume, ei asa te vad. Priveste-te mai des prin ochii lor si te vei descoperi cu adevarat. Concentreaza-te pe lucrurile bune pe care le faci pentru ei si iarta-te pentru greselile zilnice care apar inevitabil. Istericalele sunt toate pe fond de oboseala cronica, asa ca incearca, pe cat posibil, sa ceri ajutor mai des, ori gratuit din partea familiei, ori platit (bona, menajera). Orice ora libera conteaza, te ajuta sa devii o femeie mai linistita si automat o mama mai buna. Iar cand mai gresesti, te asteptam din nou aici, unde te poti confesa fara teama ca ai sa fii judecata. Poate, impreuna, reusim sa ne dam seama ca nu suntem singure si nebune, ci doar mame full-time
Buna tuturor ! Cautand de ieri solutii pentru a ma ajuta sa nu Mai tip la fetele Melendez de 4 si 2 ani am dat peste acest blog. Am avut o rabdare de fier dar de un an si jumatate ma enervez la maxim si imi ies din Fire si ma sperie gandul la consecintele tipetelor mele si rabufnelii asupra fetelor. De azi dimineata mi-am propus ca pentru fiecare tipat sa fac 5flotari . Am tipat doar o singura data si mi-am facut pedeapsa de 5flotari foarte greu ce-I drept. Stiu ca suna ciudat dar a avut efect pentru astazi.
Simona, e foarte tare solutia ta! Nu m-am gandit niciodata sa fac flotari cand o mai iau pe aratura, dar cred ca o sa incep de maine. La cat tip, pun pariu ca o sa fiu in forma pentru Olimpiada intr-un timp foarte scurt
In sfârșit găsesc ceva ce ma face sa ma simt mai bn nu sunt singura care urla….uneori imi pierd nervi are 8 luni si efectiv mancat schimbat proaspăt trezit si urla ca vrea in brațe si eu curățenie mâncare sunt mereu singura soțul mereu la lucru eu acasă faiancare ca are ture si de 25 de Orr nu mai rezis se fâțâie copilu toata noaptea ii încing suzeta mai tare plânge normal il iau in brațe imi pare rău ca urlu logic k gestul meu la făcut sa plângă mai rău uneori il bruschez apoi ma simt vinovata nu mai stiu ce sa fac cum sa imi împart timpul sa fac sa fie bn trebuie sa ii gătesc mereu sa spăl sa fie totul bn sa il scot afara as vrea sa dorm si eu putin dar de la ațâța oboseală nici macar nu imi mai este somn:( cum sa fac sa nu ma mai crizez sa il iau blând si sa il liniștesc???? Oare își va aminti de prostiile mele au vreun efect rău???:(((( is asa de tristă oare ma înțelege cineva??: ((((
Niko, nu te mai invinovati ca nu ajuta pe nimeni cu nimic. In schimb, incearca sa gasesti solutii palpabile la problema voastra. Cere ajutorul altor persoane, daca sotul nu poate: bunici, matuse, unchi, vecine, prietene, surori, frati, bona, menajera etc. Nu poti continua asa, veti avea cu totii de suferit. Si eu am patit la fel, am tipat la copii, i-am bruscat si nu le-am facut deloc bine. Odihna pe cat posibil, acesta este secretul unei mame echilibrate. Si ajutor acordat de cei din jur. Mult succes!
Buna mamici! Ma simt parca un picut mai bine vazand ca nu sunt singura care o mai ia pe aratura si rabufneste. Prima data cand am tipat la Ea, avea cateva luni, o chinuiau atat de tare colicii, eu eram stangace la aceasta categorie, locuitul cu soacra, care tot timpul avea ceva de comentat “ca de ce plange copilul”, invadarea spatiului meu intim de catre aceeasi soacra bagateata si incapatanarea mea de a nu primi ajutor si multi alti factori externi, au dus la Tipat. Dezamagirea si durerea din suflet post-tipat, au fost si sunt teribile. teama de depresie post-natala m-a dus la specialist, care pe moment m-a linistit spunandu-mi ca e ok sa imi vina sa o arunc pe geam, e ok sa plangi ori de cate ori simti nevoia, pentru a mai elibera din tensiune. Acum e mare, Ea are 1 an jumate, o mandrete de fetita, vorbareata si tare activa, momentele tensionate sunt incontinuare prezente, ma enervez cand intra in baie in timp ce fac curat si pune mana pe diversi detergenti, ma enerveaza cand sta cu mancarea in gura, fara sa o mestece, ma enerveaza cand nu vrea sa adoarma si trebuie sa stau langa ea so cate o ora fara sa ma misc de acolo pentru ca plange, ma enerveaza cand “miorlaie” din nimicuri, incerc sa ma controlez cat de mult pot, dar soacra bagareata, cumnata minunata( care creeaza o competie intre copii) si serviciul care il tine pe El, mereu ocupat, toate ma consuma si ma macina si cand e sa rabufnesc, o fac asupra Ei
Bine ai venit in clubul mamelor epuizate psihic, care se razbuna pe sarmanii copii. Nu e grozav aici, e multa vina care ne copleseste, dar macar nu mai simtim singure. E mare lucru sa poti sa te destainui cuiva care trece prin acelasi lucru si te intelege perfect! Daca nu stiai, toate vor trece la un moment dat, nimic nu ramane la fel. Si aceste situatii enervante vor disparea la un moment dat. Din pacate, nu avem o masina a timpului sa le grabim. Dar cred ca nici nu ne-am dori cu adevarat acest lucru, deoarece am pierde tot ce este mai frumos din primii lor ani de viata
Buna mamici..ati aparut ca o minune in viata mea de mamica crizata. Chiar ma gandeam ca oare e mai valabil postul. Doamne Doamne face minuni. Am o fetita de 1am si 7luni si sunt ca sunt cu nervii intinsi maxim
Ma mir ca sotul ma suporta. Sunt din fire mai vulcanica dar din cauza unor probleme familiare vulnanul sa aprins mai tare. Si eu strig la ema,cand nu asculta deloc ii mai dau peste scutec si apoi imi pare rau,o pup si o strang in brate ,imi cer iertare si promit sa nu mai fac ,dar situatia de repeta. Vreau reteta miraculoasa de rabdare. Precizez ca am o fetita cu energie maxima. De multe ori as vrea sa fie linistita ca alti copii dar apoi ma gandesc ca asa cum e,e a mea si ii multumesc lui doamne doamne ca e sanatoasa..Sunt multe de povestit si nu vreau sa va plictisesc.
La multi ani mamici si multa rabdare.
E un cerc vicios… le facem altora ce ni s-a facut noua. Se vorbeste despre faptul ca un om trebuie sa fie “vindecat” de suferintele pe care l-a tot indurat de-a lungul vietii – ca-si aminteste sau nu de ele – ca sa poate fi in regula atat cu el, cat si cu ceilalti. Pana nu esti senin-vindecat in sinea ta, imposibil ori foarte greu sa fii zen cu altii, mai ales cu atatea probleme pe cap. Si se stie ca cei mici apasa exact pe butoanele care dor mai rau. Copilul meu are patru ani si jumatate si eu tot nevindecata-s. Asa am intrat si eu aici, dupa criza de plans de vinovatie. Iaca. Va inteleg mai bine decat as fi vrut
Va pup pe toate si va imbratisez, sa aveti parte de calmul pe care vi-l doriti, si voi, si copiii vostri. A, si se mai spune ca minunati suntem cu totii, doar ca se pare ca nu ne dam seama…
Și la mine e aceeași problemă. De trei zile sunt cu nervii la pământ. Fetița mea are un an și șase luni și este foarte energică dar si încăpățînata. Cel mai mult ma enervez cînd sunt la bucătărie și pregătesc de mîncare și ea vine si începe să scoată vesela de prin dulapuri,se duce si trage de galeata cu gunoi,vrea să învîrtă butoanele de la aragaz. În acel moment pur si simplu explodez. Tip ca o nebună. Apoi îmi pare rău si încep a plinge.Citind toate comentariile mamelor am putut înțelege că totul își are începutul în supraoboseala mea, Căci non-stop suntem doar noi două împreună.Vreau să le reușesc pe toate(curățenie,mîncare) ceea ce nu-mi prea reușește și ma umplu de nervi. Multumesc Alina că ai deschis această temă și orideciteori e nevoie revii și răspunzi. Este plăcut si puțin m-am liniștit stiind că nu sunt singura mama care își iese din fire cînd copiii ne întind nervii.
Cristina, si eu am ajuns la aceeasi concluzie: tipetele si pierderea controlului sunt cauzate, in primul rand, de extenuare. Asata este, suntem obosite rau de tot si reactionam primitiv, ca un animal care se simte atacat, adica atacam la randul nostru. Pe cine? Pe cel care ne provoaca cel mai mult, adica pe copil. El nu are nicio vina, insa creierul si corpul nostru extrem de obosite nu-si mai dau seama de asta. Asa ca cel mai bun lucru pe care putem sa-l facem pentru copiii nostri este sa avem grija de noi putin mai mult, oricat ar parea dea imposibil: sa dormim mai mult, sa mai iesim din rutina zilnica si sa ne punem ordine in ganduri. Si, mai ales, sa ne iertam pentru scaparile noastre si sa incercam sa ne reparam greselile.
Hei buna mamici .sunt mama de fetita de 11 luni.cresc fata oarecum singura .sotu plecat in strainatate locuiesc cu socrii…nu ar fi asta o problema mare.problema e ca imi pierd rabdarea tip si zgudui patu si imi pare rau de imi vine sa imi dau pumni.imi promit ca nu o sa mai fac.dar e aproape imposibil.nootile nu le dorm intregi ptr ca fata mea se trezeste de 3-4 ori ca sa bea laptic.nu am apucat sa cutesc toate raspunsurile de la celelalte mamici…dar presupun ca ne confruntam cu aceasi problema.incerc sa repar greseala cu tipatu dar nu stiu cum…faza cu dresatu ca pe un catel sunt perfect de acord…dar cum???.va pup
Ana Maria, daca am sti cum, am elucida una dintre cele mai mari probleme ale lumii. Din fericire, copiii nostri ne iarta si ne iubesc in continuare, indiferent cat de rau ii tratam din cauza oboselii cronice. Ideal ar fi sa nu mai tipam la ei, insa este extrem de greu. Singure nu reusim, avem nevoie de ajutor cand lucrurile se agraveaza. Incearca sa ai grija si de tine, numai asa vei deveni mai calma si vei tipa din ce in ce mai putin la cea mica. Muuuuuuuulta rabdare iti urez sa ai!
Vai Alina! Cat ma chinui acum sa nu mai tip la Alex cand face aceiasi boacana in fiecare zi! Nu stiu daca este ceva instinctiv, dar cand ii spun ca nu are voie tipa nerbos la mine agitandu-si manuta. Desi eu niciodata nu l-am lovit sau amenintat cu bataia. Are 11 luni!!! Am mai bine de un an fara somn de noapte normal… Nu mai pot!!! Mai deunazi o alta mamica mi-a povestit daramata de oboseala ca avea ganduri ucigase cu o seara in urma cand a trezit-o copilul. Pe mine ma bufnea rasul caci eram in asentiment cu ea. Si cat de coplesita sunt de sentimentu de vinovatie cand nu mai pot si stiu ca el doar are nevoie de mine
Buna, Carmen!
Nu-mi vine sa cred ca tu, una dintre cele mai zen persoane pe care le cunosc, treci prin asta. Da, oboseala cronica ne transforma in niste mici monstrii si ne face sa ne pierdem controlul in fata celor mici, asa ca ne comportam de multe ori cu ei fix pe dos fata de cum am fi vrut noi. Nu stiu daca te ajuta cu ceva sa-ti spun ca 1) toate simtim la fel si 2) la un moment dat iti vei reveni cu somnul. Tot atunci vei fi mai calma si vei putea sa judeci situatia cu ajutorul cortexului prefrontal, cel responsabil de gandire si logica, nu cu amigdala, care se regaseste in creierul nostru emotional. Rezista, ca mai ai putin!
Buna tuturor ! Ma regasesc si eu prin unele povesti. A
Am un baiat de 11 ani si o fetita de 1 an si 9 luni. Ii ador pe amandoi, dar pe baiat ma enervez din orice si tip ca o nebuna as vrea sa fie perfect mereu sa nu faca nimic gresit as vrea sa vb ca prietenii ,mereu imi propun dar normal ca el mai greseste eu vb el uita mereu si tip de ma doare gatul din orice cateodata zic ca s nebuna. cu fata momentan is calma e si cumintica nu prea a plans, f rar . Nici baiatul nu a fost un plangacios de mic aici ma consider o norocoasa dar de cand am fata si a mai crescut si el parca mi se pare ca nu mai asculta ca vb cu peretii cand ii spun orice si mai si raspunde si nu i pasa parca de nimic si aici precizez ca inainte numai cat ridicam tonul intelegea imedia fara sa ia bataia niciodata. Sper ca nu am plictisit pe nimeni si m am fc cat de cat inteleasa .Succes tuturor!!!
Vai fetelor am crezut ca sunt unică din lume care strigă la al ei copil am un bebe de 1 an şi 3 luni strică laptop-uri sparge vase rupe florile din parc când intră intr-un parc de joacă am puso când plecam se aaruncă în fund zbiara urlă apoi acasa crede ca totul i se cuvine imi face dezastru şi când imi pierd şi eu răbdarea şi zbier ca o descreierata face un botic de imi vine sa plâng cu el deci nu stiu ce aş putea sa ii fac sa stea mai cumintel apropo am 19 şi stau foarte prost cu nervi :)) deci mai sunt mamici care albesc în cap nu sunt singura miam luat o piatră de pe inimă :*
Sorina, toate mamele stau prost cu nervii, asa ca bine ai venit in club! Copilul se comporta normal pentru varsta lui, adica face nazbatii, iar noi facem tot posibilul sa ne controlam, insa de multe ori nu reusim. Trebuie sa ne iertam si sa-i explicam ca nu el este de vina, ci starea noastra proasta. El trebuie sa inteleaga ca si parintii gresesc, caci au si ei atatea pe cap. O sa treaca si aceasta perioada si o sa inteleaga mai bine cu timpul ce are voie sa faca si ce nu. Cat priveste urletele copilului si crizele lui de furie, inarmeaza-te cu muuuuuuuuuuuuuulta rabdare! Vor trece la un moment dat si ele, trebuie doar sa rezisti si sa te ocupi de el in acele momente, pana ce se linisteste.
Buna Alina. Si eu…asa am ajuns sa citesc articolul tau, care pare usor rupt dintr-un spectacol de stand up. Poate asa ar trebui sa privim, mai cu relaxare, cu umor si sa nu ne invinovatim atat de tare dupa, ci doar cat sa constientizam, sa dorim sa indreptam si sa ne recunoastem neputinta. Este bine sa iti propui strategii noi, nu iti ies mereu dar cand iti ies ai niste revelatii si o satisfactie extraordibara care iti da si o stare generala buna. Este clar vorba de starea noastra de spirit, eu am testat si de fiecare data functioneaza sa imi calmez fetita cand sunt eu calma. Problema este cand nu sunt..! Si cand imi dau seama ca am cateva zile de cand nu mi a mai iesit..citesc un articol din acesta. Ma face sa nu ma simt cea mai rea mama, mai putin frustrata..human!!! Si am putere sa zambesc sa o iau de la capat!
Ps. Cred ca esti o persoana cu mult umor pentru ca eu m-am distrat citind povestea si crede-ma ca sunt la 2 min de o criza de a fetitei mele care acum doarme..yuppiu:)). Toate cele bune!
Buna ziua! m-am mai linistit de cand v-am gasit…. Sunt mama de gemeni ( doi baietei de 5 luni ) si incepusem sa imi fac probleme ca uneori mai am intentia de a tipa la ei…. Sunt niste copii minunati ….pot sa zic ca sunt o mamica norocoasa desii sunt doi si recunosc uneori imi trebuiesc nervi de fier….multa rabdare si atunci cand ii cert si in secunda doi se uita la Mine si rad ma topesc…. Sunt happy ca am dat de voi …. Nu pot sa zic ca sunt fericita ca mai sunt si alte mamici care patesc la fel doar ca m-am linistit pentru ca la un moment dat incepusem sa imi fac griji pentru mine… va doresc multa sanatate si sa nu uitam ca micutii depind 100% de noi mamicile.
Buna mamici ! Eu sunt o mamica care deja e in pragul depresiei …am devenit mamica la aproape 18 ani dintr-o greseala cu un barbat care nu merita nimic…si impreuna am facut o fetita ,Daria ,care e un copil foarte frumos…dar care scoate tot ce e mai rau din mine . De multe ori nu ma mai pot nici abtine si tip la ea. Are 1 an jumate ,probleme la inima si probabil si autism . Nu sta o clipa intr-un loc,ar manca toate prostiile(puf,cuie,firmituri,jucarii) …orice inafara de mancare ! Ar sta 24 din 24 fara sa manance nikic,iar cand ii dau urla de parca ii dau otrava si nu exagerez deloc…stau si cate o ora jumate sa manance o masa …si cum are 5 pe zi 7ore jumate le petrec in nervi ,cu ea care tipa ,urla si de multe ori mai mult scuipa mancarea decat o mananca ! Locuiesc singura ,merg si la scoala ,am si bacul anul asta ,si curatenie si toate. Ea toata noaptea se trezeste…de la 9 cand cica adoarme pana la 6 de 10 -15 ori tot o aud plangand pe noapte si daca nu o bag in seama se ridica in picioare ,ma trage de par ,se tranteste pe jos …si toate cele …am ajuns sa urasc orele de masa ale ei si noptile ! Singurele momente de presupusa linoste sunt la scoala…dar curand voi termina si nici nu vreau sa imi imaginez cum o sa fie viata mea dupa…pt ca daca se confirma diagnosticul de autism nu voi mai putea lucra pt ca trebuie sa lucrez mult cu ea acasa ! La mn pot zice ca normal sa fiu mereu nervoasa si stresata ! Pe ea nici nu o primeste la cresa pt ca ea nj sta nici 2 sec intr-un loc si nici nu ar manca deloc acolo ! Speram ca viata mea de mamica va fi una frumoasa…dar e mai rea ca un cosmar !
Salutare tuturor! se pare ca suntem multe mamici cu aceasí problema.. partea buna esta ca suntem constiente ca tipatul este o problema. Am 3 copii, de 2,4 respectivamente 6 ani…. imaginativa cum sunt zilele mele .. :)) inceputul a fost la fel ca si al vostru. . oboseala, problemele cotidiene etc. m-au transformat.. Mentionez ca sunt impotriva bataii ca metoda de educatie fiind convino ca poate lasa urme adanci in bagajul emotional al copilului….. Imaginativa ca tipa tul era singura mea modalitate de a ma descarca.. Intr-o zi cand am ragnit atat de tare ca m-am speriat eu… copiii erau incrementi si cu ochii umezi.. Nu le pot uita privirile . atunci a fost momentul in care mi.am dato
seama ca tipatul poate provoca traume cel putin la fel de grave in dezvoltarea unui copil..ca o palma la fund ar speria mai putin un copil decat un ragnit privindul in ochi. .. a urmat partea grea.. Mi.am promis ca nu o sa mai tip la ei vreodata. .. reuseam pana la proba contrarie.. si cand simteam ca fac poc, ma trezeam urland. ..uitam pur si simplu ca nu trebuie sa tip…. asa ca am incercat o metoda simpla care sa i-mi aminteasca… am scris mare diverse mesaje despre si impotriva tipatului si am imprimat 20 exemplare… Evident am pus totul pe pereti, in special unde se duc luptele noastre (dormitorul lor si bucatarie) dar nu numai. Desi pare o nebunie sa stiti ca funccioneaza.. dupa scurt tímp a inceput sa aiba efect, in sensul ca la inceput instinctiv incepeam sa tip dar tipetele erau scurte pt ca i-mi sareau in ochii mesajele in care credeam cu convingere.. si treptat am reusit sa controlez stari nervoase despre care credeam ca sunt imposibil de controlat…(SCHIMBÁREA NU SE INTAMPLA INTR-O ZI.. DUREAZA IN FUNCCTIE DE FIECARE PERSOANA PRESUPUN.LA MINE DUPA O SAPTAMANA DEJA INCEPUSE SA FUNCTIONEZE) Partea buna abia dupa a inceput sa se vada. Copiii sunt mult mai receptivi la ceea ce le spun sau cer.. ma iau mult mai mult in serios si sunt mult mai linistiti. Am inteles abia acum ca tipatul meu si pupaturile dupa,provocau in mare parte comportamentul lor… si era un ciclu din care nu credeam ca pot iesi.. Sper ca experienta mea sa fie de folos cel putin unei mamicI. Perseveranta si determinare.. Sigur va functiona. va pup
nu-l mai pune pe oala. copilul va renunta la scutec la momentul potrivit. il poti pune de 12346532 de ori, nu inainte, nu mai tarziu de momentul potrivit va renunta. singur. fara antrenament. citeste laura markham si nu vei mai tipa
alaptarea te-ar fi salvat de la 6432856 treziri nocturne. bafta cand face 2, 3 ani. atunci e nevoie de antrenament sa nu tipi. copilul se creste cu blandete, iubire si respect.
Buna, dragele mele! Citintu- va poveștile parca m-am mai liniștit și eu puțin.. Și eu am momente când simt ca o iau razna și tip..am avut o perioadă mai grea reprezentantata de o operație(o sarcina extrauterina), pentru că mai apoi să rămân însărcinată.. M am chinuit destul de mult sa duc sarcina la capat, dar am reușit.. Avem o minunăție de copil, frumoasa, deșteaptă, dar care are ușoare momente când mă supără..si tip la ea..iar apoi regret amarnic, îmi vine să plâng, să mi dau palme, să mi reporesez ca sunt un monstru de mama..plânge sufletul în mine pt ca acest copil chiar nu merita.. Și eu am pb cu un soț care nu se implică f mult, ce e drept nu vreau să i găsesc scuze, dar un an de zile am trecut prin atâtea încât ajunsesem să mergem la ecograf o dată la 3 zile doar să știm că e bine fata..iar acum cred că văzând o ca e întreaga cred că isi ia o pauză..e greu să fii mama, dar e un sentiment cum nu există! Să ne dea Dumnezeu putere, copii sănătoși și nouă nervi tari! Va pup dulce le toate!
Este greu cu copii. Imi inchipuiam ca e mai simplu cand copilul merge prin casa si se joaca si nu mai trebuie sa il cari in brate peste tot prin casa ca sa apuci sa faci ceva sau sa stai in pat ca e bebe si se joaca. De tipat eu nu tip la copil ci la sot si cei apropiati. Din pacate nu am ajutor. Inainte eram o persoana foarte activa si libera iar statul asta acasa ma termina psihic. 24 din 24 ore aceeasi rutina si probleme. Nu mai amintesc oboseala si izolarea sociala. Uneori ma gandesc cum de a ajuns numai responsabilitatea mea totul si incep sa caut solutii ca sa pot face macar o parte din ceea,ce faceam dar nu le gasesc. Sotul imi spune ca poate ar trebuie sa iau pastile sa ma calmez ca sunt agitata si nervoasa iar eu ma intreb zilnic cum de ma depasesc toate aceste atributii si…iar caut in mintea mea solutii si nu gasesc. Parinti si socri nu avem sa ne ajute.Ma gandesc serios sa aduc o bona si sa ma intorc la munca cu program redus chiar daca copilul are 5 luni. Poate sunt denaturata ca gandesc asa…nu stiu daca e normal sa simti ca nu mai suporti o situatie..,:(
Si dupa asta ma gandesc ca dacanu asta e raspunsul problemelor mele…a fi mama e greu si nu cred ca cineva putea sa intelegi dinainte. Cum au unii cate 5-10 copii e un mister pt mine….
Incep prin a spune ca nu eram asa pana sa am copilul. Din grija sa fie totul bine, a sufla nasul bine ca altfel daca iar otita, din nervii care nu daca cu sacaiala lui…Am inceput sa fac f urât. Efectiv nu ma mai pot controla. Astaseara nu veiua sa las aspueatorul in priza si m a sacait de 30 ori. Eu vroiam sa o las in priza ptr al pune in functiune la nnoapte cand sa ii scot mucisorii, adică il lăsăm pregătit. Sacaindu ma sa l scot din priza l am luat si l am trântit pana l am stricat. Efectiv copilul mi a mâncat toți nervii. Nu mai pot. Jur, nu mai pot.
Te inteleg perfect, Ramona! Din cate imi spui tu, inteleg ca este inca micut si face cum il taie pe el capul. Noi, mamele, mai ales cele care incearca sa le faca pe toate perfect, avem deseori astfel de iesiri in preajma copilului. Apoi, ne pare rau si ne promitem ca o sa fim mai calme si iarasi esuam. Intram apoi intr-un cerc vicios, din care avem impresia ca nu mai scapam. Insa, din experienta proprie, iti spun ca vor veni zile in care toate acestea vor fi istorie, insa pana atunci trebuie sa rezisti, nu ai incotro. Face parte din fisa postului unei mame. Sunt sigura ca ai si zile mai bune, care te incarca cu energie pentru cele mai putin bune. Incearca sa ceri ajutorul familiei cat mai des, pentru a te odihni si a avea cat mai multa rabdare cu cel mic. Numai bine iti doresc!
Si eu tip f mult. Mi teama sa nu il t raumatizez,dar uneori numai pot.bnu il jignesc,dar pur si simplu uneori nu mai pot sa repet de sute si sute de ori nu fa aia,nu te catara,nu umbla acolo.dupa ce termin de urlat ma pun pe plans du imi pare rau si jur ca nu mai fac.si totusi….tot ce imi doresc e sa nu se pună in pericol si sa il cresc cum trebuie.
Am ras cu lacrimi, nu, nu esti singura, m-am regăsit în fiecare lucru pe care l-ai spus. Probabil este o etapa. :))) Eu una vreau sa incep munca cu speranță ca va fi mai bine si ma gândesc serioas ca la 2 ani sa o duc la cresa. Poate asa cine si ea epuizată după o zi de joaca si lucrurile vor sta altfel. Pana atunci răbdare si tutun in cazut meu.
M-am liniștit puțin credeam ca sunt singura mămica. Are tipa la copil sper ca .cu timpul sa fiu mai calma și mai liniștita va pup
Buna!
Vad ca postul are ceva timp de cand este scris, probabil cu timpul situatia s-a mai schimbat in bine..poate ne poti ajuta cu vesti bune, ca odata cu trecerea timpului, lucrurile se prezinta din ce in ce mai bine, ca speranta moare ultima, nu? Si eu sunt mamica unei printese de aproape 9 luni care pana acum 3 sapt am crezut ca e o minune pe pamant, atat de cuminte si buna era…totul pana cand a inceput sa refuze mancarea solida si sa ma chinuie de 3 ori pe zi la ora mesei. Am nevoie de incurajari ca va fi bine ca e doar o perioada ca deja nu mai pot. Rabdarea s-a scurs si eu de atatea griji nu mai pot. Mentionez ca am facut analize mai putin de sange, iar copilul nu are nimic. Sa fie dintii? Pediatra nu stie ce sa mai creada ..dureaza prea mult.
Salut sunt Lilia,am observat ca de ceva timp am devenit foarte nervoasa si de fiecare data ma descarc pe copil,realizez lucru ca nu e bine si ca copilu nu poarta nici o vina dar dar nustiu cum sa evit asta.Cteodata imi doresc cred ca prea multe de la copilul meu,sa fie cuminte,sa ma asculte din privire,sa invete ceea ce poate pentru virsta pe care oare inca e prea devreme sa le stie.Intrun cuvint nustiu ce sa fac si cum sa ma ispravesc im-sfatuiti si mie ceva va rog mult.
Lilia, cred ca este inevitabil, ca parinti, sa nu ne enervam zilnic pe copii. Sunt galagiosi, agitati, fac mizerie, trantesc, sparg, nu sunt atenti, intra in bucluc, nu mananca si nu dorm cand trebuie, fac nazuri, sunt pretentiosi, se cearta sau se bat intre ei etc. Cu toatele ne dorim sa nu ne mai descarcam nervii pe ei, sa ne controlam frustrarea si furia si sa acceptam mai senin situatiile astea. Insa putine reusim, deoarece este un proces al naibii de dificil. Daca gasesti reteta nagica, te rugam sa ne-o impartasesti.
Buna fetelor…multumim ca existi si ai blogul acesta atat de plin de realitati. Nu cred ca exista reteta magica sau perfecta in ceea ce priveste rolul de mamica ar fi totul mult prea simplu. De aceea cred cu tarie ca timpul ne ajuta sa invatam cum sa tipam mai puțin la bebei iubiți. Uneori simt si eu ca nu mai pot si de cele mai multe ori este pt ca sunt stresata ca nu mai pot face nimic din ceea ce faceam inainte de a aparea Emma in viata mea. Nu mai pot spala, face papa, nu mai pot merge singura la toaleta sau singura sa fac cumparaturi.etc. Stiu ca gresesc si unde gresesc si cu toate astea o fac lata de aproape 3 ori pe săptămână. Tip.
Imi cer scuze, spun ca o iubesc si trec in extrema cealalata si ne punem pe joc si ras. Nu stiu daca e ok sau nu dar ne ajuta pe amandoua…eu sa ma adun si ea sa uite ca am tipat. Probabil o sa mai am perioade de genu si probabil voi proceda la fel insa ceea ce e cert e ca nu putem face prea multe…fiecare face ce poate si ce stie si ce crede ca e mai ok pe moment. Mulțumesc
Buna eu am o fetita de 8 ani si este foarte agresiva si tipa la mine cand vreau sa o ajut cu temele nu accepta ceea ce ii spun dar daca soacra mea zice ca e asa cum spune ea si nu ca mine pot sa aduc 100 de argumente ca nu ma crede si de aici se pleaca la pierderea calmului meu la tipete si urlete si se isca scandalul. Nu mai stiu cum sa ma calmez in fata ei cum sa ii opresc ura asta a ei asupra mea pt ca asta se vede pe ea cand urla la mine si imi zice ca mamaie are dreptate si nu eu .
Am ajuns si eu pe aici pt ca am clacat de mult. Eu va depasesc pe toate la un loc pt. ca imi bat copilul (care acum are 1an si 11 luni). Sunt epuizata de mult timp, fara ajutor din partea cuiva, ma doare tot corpul pe interior si exterior, sunt extrem de obosita, etc… Vreau sa mor, sa fug de acasa, vreau sa abandonez, imi vreau viata mea mizerabila de dinainte…dar nu se mai poate!
Buna!
Imi pare rau sa aud asta, insa sper ca tocmai acest copil sa te ajute sa treci peste toate si sa mergi mai departe. Pentru ca viata, in general, ne face sa trecem peste multe probleme, oricat de insemnate ar fi ele. Spui ca iti vrei viata de dinainte… este o dorinta normala a oricarei mame, oricat de fericita este ea. Pentru ca ceva se pierde si apare acel dor. Sunt sigura ca, pe langa problemele si epuizarea caracteristice oricarei mame, sunt multe bucurii, care o ajuta sa mai supravietuiasca unei zile, asa cum s-a intamplat si in trecut, cand viata nu a fost tocmai usoara.
Ai grija de tine, Claudia si multe ganduri frumoase!
Eu ma enervez foarte tare sa tip doar cand imi este foarte somn si copilasii mei nu mai adorm si se tot pun sa faca altceva numai de somn nu le arde. Am doi baietei unul de 11 luni si unul de 2 ani si 8 luni. In rest nu prea tip la ei, inteleg perfect ca sunt micuti si fac si ei cat ii duce capul.
Prezenta! O alta “tipatoare” aici! Off…iti simt cuvintele scrise…le traiesc..exact asa! Si cand ma uit la ea ca e asa mica (2ani) si lipsita de aparare…si eu sunt cea care ar trebui sa o apere..de orice si oricine..care ii face cel mai mic rau…imi vine sa tip iar…dar la mine…de frustrare…ca nu stiu cum sa ma calmez…daca eu nu stiu sa ma calmez pe mine..si nu reusesc..ditamai femeia…ea, mititica…cum sa stie/poata?! Sa zicem ca m am gandit la o solutie: sotul cand este stresat merge si practica sportul lui preferat…o sa fac acelasi lucru…probabil m am pierdut pe MINE..pe undeva..si trebuie sa ma regasesc…nu as vrea sa o pierd si pe fetita mea…sa ne indepartam sufleteste!
Doamne…ma simt asa de ușurată intr un oarecare fel…si noi ne confruntam cu exact aceleasi probleme …dar pot spune ca si eu am gasit ceva benefic crizelor de o parte si de alta.cand simt ca nu mai am control si fetita mea de 2 ani si l a pierdut deja ,nu se mai opreste din țipat o invit la mine in brațe. ..in funduletul gol sau nemancata nedormita etc …chiar merge 1 min de apropiere si nervii se duc…si de o parte si de alta…vs pup