Nervi de mamica. Ce fac sa nu mai tip la copil?

De ceva timp incoace spun le spun raspicat celor din jur – familie, prieteni, vecini, cunostinte, taximetristi – ca, de cand a venit pe lume, Vla d a scos tot ce-i mai bun si mai rau din mine. Pana sa-l am pe el credeam ca ma cunosc, dar m-am inselat amarnic. Unele trasaturi, mai exact viciile :))))), au ramas aceleasi, caci, deh, lupul isi schimba parul, dar naravul, ba!, dar restul s-a metamorfozat.

De multe ori nu-mi place ceea ce a iesit si ma gandesc ca, totusi, e normal, se intampla asta la majoritatea mamelor, din cauza suprasolicitarii. Si ma refer in primul rand la faptul ca sunt mai nervoasa. Imi pierd calmul foarte usor si ma trezesc tipand: la copil, la sot, la parinti… Stiam si pe vremuri ca sunt colerica, insa acest temperament iesea la iveala cand si cand, nu ca acum, cand ma confrunt cu el zilnic. Tre’ sa iau oarescare masuri, caci sunt constienta ca nu pot continua asa avand in vedere ca familia se mareste in curand.

Deci, de ce ma enervez? Ma enervez ca se trezeste de 3-4 ori pe noapte sa manance, in timp ce ziua n-are nicio problema sa stea vreo 6-7 ore cu stomacul gol (ma refer la cazurile in care adoarme inaintea orei de masa si se trezeste dupa 3-4 ore). De cand i-am scos lactatele din alimentatie, din cauza alergiei lui, si-a marit considerabil portia de lapte extensiv hidrolizat din timpul noptii. Automat, desele intreruperi de somn duc la insomnii, oboseala si apoi la o stare de iritare continua intreaga zi.

Ma mai enervez pe el cand il pun pe olita de vreo 3-4 ori intr-o dimineata, fara vreun rezultat si exact cand ma intorc de la baie, unde las olita, il gasesc cu scutecul murdar. Si atunci am impresia ca are ceva cu mine, ca s-a razbunat pentru vreo dorinta neimplinita, pentru vreo lingurita cu mancare in plus indesata pe gura, pentru ca l-am scos din baie exact cand se balacea el mai frumos, pentru ca nu l-am catarat in casuta de la locul de joaca, inalta si periculoasa pentru varsta lui, pentru ca nu l-am urcat pe motocicleta vecinului sau ca nu l-am lasat sa traga de coada maidanezii dintre blocuri. Stiu… se cheama paranoia!

Ma enervez cand sta cu mancarea in gura cu zecile de minute, ca un hamster. Nu mai  mesteca, nu mai inghite, dar nici nu scuipa cand il rog. Si automat, masa e compromisa: dureaza foarte mult, ma milogesc de el, apoi ma supar, ma enervez, revin la ganduri mai bune, iar ma enervez, ii iau mancarea din fata, il sterg si-l duc in camera, la joaca, apoi il readuc pe scaunul lui in ideea ca nu mai e buna mancarea odata reincalzita sau ca trebuie sa iesim afara si o sa fie cu stomacul gol sau ca adoarme si nu-si face somnul cum trebuie din cauza foamei.

Ma enervez cand este foarte obosit, il pun la somn, iar el nu vrea sa doarma de niciun chip. Alearga prin camera de mama focului, imi aduce toate jucariile in pat si apoi le abandoneaza acolo, vrea sa ne jucam de-a calul sau avionul sau ne uitam pe carti. Iar eu imi rememorez copilaria, examenele, prieteniii, betiile, vacantele, frustrarile si 2-3 ore mai tarziu el tot treaz e si, bineinteles, obosit si nervos: arunca cu jucarii, se tranteste pe jos si plange. De multe ori atipesc si ma trezesc cand el se arunca pe mine si imi da ori un cap in gura, ori un genunchi in coaste.

Ma enervez ca nu vorbeste, ci doar ingana niste sunete sacaitoare, atunci cand vrea ceva. Si eu trebuie sa ghicesc dintr-o mie de chestii care e dorinta lui. Si, intotdeauna, ii aduc altceva decat vrea el. Si inganatul ala iritant se intensifica, iar eu imi pierd cumpatul, tip la el cu de-ale: “Da’ nu stiu mama ce vrei, vorbeste cu mine, da-mi un indiciu”, el plange ca nu-i satisfac cerinta, eu ma enervez si mai tare.

Ma enervez caci in zilele libere ale sotului, cand vrem sa facem lucruri diferite si distractive, el este ori nervos, ori somnoros (de fapt inseamana unul si acelasi lucru), nu mananaca cum trebuie si tot prgramul ii este dat peste cap. Asa ca ne confruntam cu urmatoarea dilema: ramanem acasa sa nu stresam si obosi si mai mult copilul sau iesim cu el in halul asta? Si ca sa vezi ca baiatul acela pe nume Murphy stia el ce stia, daca alegem prima varianta si anulam actiunea programata, Vlad devine vesel si activ si nu mai are chef de odihna, spre frustrarea noastra ca n-am plecat (in special a mea), iar daca alegem cea de-a doua masura, nu prea ne mai prieste iesirea si ajungem la concluzia ca mai bine stateam acasa.

Ma enervez in masina, cand el sta pe scaunul din spate, isi arunca jucariile, suzeta, cana cu apa, palaria sau incaltamintea pe jos si apoi maraie si se asteapta sa i le returnez. Bineinteles ca nu pot sa ma conformez pe moment, din cauza pozitiei incomode sau pentru ca nu ajung la ele, de multe ori nici nu vreau, caci imi dau seama ca le va arunca iarasi. Si atunci incepe sa se foiasca si sa se enerveze, fapt care ma scoate si pe mine din sarite.

Bineinteles ca enervarile astea ale mele nu se consuma in interior, ci tip, respir sacadat, ma incrunt, gesticulez, ies amenintand din camera… Dupa 5 minute imi dau seama ca nu e bine ce fac, ca traumatizez copilul, ca ma divorteaza sotul, ca ma dezmosteneste mama sau ca ma reclama vecinii la Politie pentru deranjarea ordinii publice sau la Protectia Copilului pentru nu stiu ce abuz psihic. Si imi promit ca data viitoare ma comport altfel, ca imi musca limba, ca imi tin respiratia, ca ies din camera sa ma calmez, ca imi dau palme, caci sunt constienta ca nu rezolv nimic si ca situatia se va repeta la infinit. Dar, de cele mai multe ori ajung sa ma comport fix la fel. Apoi ma simt vinovata, neajutorata si o mama denaturata.

Nu stiu unde si cum se va produce declicul, nu stiu ce trebuie sa fac sa ma calmez in momentele acelea, nu stiu daca se va inrautati sau imbunatati situatia. Sunt curioasa cum reactioneaza alte mamici la prostioarele astea sacaitoare, caci nu cunosc decat una care mi-a marturisit ca si ea mai tipa la copil, ii mai zgaltaie patul si pleaca din camera trantind usa. Nu stiu daca toate facem asa si doar astea care-si spala rufele in public, ca mine, recunosc sau daca restul au descoperit o reteta minune prin care fac fata momentelor povestite mai sus si sunt doar doua crizate pe lumea asta (eu si mamica respectiva). Daca e a doua varianta cea corecta, atunci astept si eu sugestii, critici, pareri, sfaturi, discursuri, ponturi, injuraturi, incurajari, lectii moralizatoare si orice altceva va lasa tastatura. Va multumesc anticipat!

P.S. Cautand o poza potrivita pentru acest post am dat de momlogic.com, care m-a facut sa ma simt mai bine dupa ce i-am citit parerea despre tipat. Ea zice ca generatia noastra e pusa pe tipat pentru ca noi nu ne mai lovim copiii si, automat, frustrarea trebuie manifestata cumva. Ca asta face parte din meseria de parinte…

Iar Jackie Hall, o specialista in domeniu, care tipa si ea constant la ei doi copii ai sai, zice pe essentialkids.com.au ca parintii au impresia ca viata ar trebui sa se deruleze conform planurilor lor, iar cand pierd controlul in fata copiiilor, se simt neputinciosi si tipa pentru a recastiga puterea. Nu, zau?! Asa ca doamna in cauza a pus bazele unui program de 28 de zile care te ajuta sa nu mai tipi la copil/copii. Am gasit si un forum pentru asa ceva aici. O sa-l studiez mai bine in perioada urmatoare si va spun concluziile. Poate ma inscriu si in program :).

In sfarsit, am gasit pe redbookmag.com si o mamica care povesteste concret cum a hotarat sa nu mai tipe o saptamana la cei trei copii ai sai. Ce-a iesit merita citit aici. Iar in materialul acesta am gasit niste sfaturi despre ce e de facut cand iti pierzi controlul. Sincera sa fiu, nu m-a inspirat niciunul.

Deci, voi tipati la copiii vostri?

Mai jos aveti cateva idei despre gestionarea situatiilor mai tensionate cu cei mici. La voi functioneaza?

Pe aceeasi tema:

Nu conteaza ca gresesti fata de copil, ci ceea ce faci dupa

Azi n-am chef de copil. Si e perfect normal!

Nevoile parintilor si nevoile copilului. Cum le implinim pe toate, la modul fericit?

Cum sa comunici sanatos cu cei din jur, mai ales cu copiii

Indulgent, autoritar, indiferent, protectiv sau democratic? Tu ce fel de parinte esti?

 

About Alina