Gradinita, episodul 1. Dermatita atopica, episodul 2

2014-10-19 20.04.28
Se pare ca telenovela de mare parcurs, dar mic succes in familia noastra nu s-a incheiat. Disparuse personajul principal, il credeam mort, banuiam ca binele a invins raul, ca am scapat de cosmar. Dar se pare ca graficul de boala a lui Vlad nu e asa de simplu. Asa ca mai avem de luptat o runda. Runda a doua, poate si ultima… Daca data trecuta am invins la puncte, dupa un meci epuizant, care a durat aproape 3 ani de zile, speram sa reusim un knock-out de data asta. Eu sunt optimista :)

Daca mai trebuia sa ma lamuresc eu din vreo sursa, medicala, psihologica, ezoterica sau babeasca, ca dermatita atopica survine pe fond emotional, iata ca am primit dovada suprema. Imediat dupa ce Vlad a inceput gradinita, penru prima oara in viata lui, i-a reaparut dermatita. Ceea ce initial parea o zona mica de piele mai aspra in jurul gatului s-a dovedit ditamai rana rosie, cat palma, de ambele parti, care il mai si mananca. Arata ca un curcan.”Or sa-mi creasca si margele rosii?!”, se intreba el deunazi. Totul pe fond emotional…mama lor de emotii! :)

Cum s-a intamplat asta?! A fost nevoie de o anxietate de separare, mare cat casa, cu ocazia intrarii in colectivitate. Desi anul trecut, pe vremea asta, urla ca vrea si el la gradinita, dupa ce vedea ca unii dintre prietenii lui de la bloc asta fac toata ziua, cand a fost sa-si intre in paine, nu i-a mai convenit. Deh, intotdeauana au existat diferente intre teorie si practica in toate domeniile. Ca mama de copil un pic mai sensibil decat altii (nu-mi asum acest merit, celalalt a iesit mega sociabil, linistit si aventuros), plus mare fan al chestiunilor alternative (medicina, educatie, alimentatie) am facut tot posibilul ca aceasta experienta sa-i fie cat mai mult pe plac. De aceea l-am inscris la o gradinita Waldorf, la doua educatoare empatice si blande, carora unii copii de acolo li se adreseaza cu apelativul “mama”, care nu numai ca permit sederea parintilor in gradinita atata timp cat e necesar copilului sa se adapteze, ba chiar ele cer asa ceva, care fac adaptarea la colectivitate treptat (inca din primavara chem copiii noi sa viziteze gradinita, sa stea la activitati), care nu pedepsesc copiii, nu ii recompenseaza… Ce mai, tot tacamul de confort emotional!

Degeaba!!!! Cu toate eforturile noastre, ale parintilor si ale gradinitei, lui Vlad nu-i place acolo. Are grija sa ne-o spuna zilnic, de vreo luna incoace. Nu cumva sa avem impresia ca ne facem treaba de parinti in mod eficient! ;) Dar sa o luam pe rand si sa va povestesc experienta din teren.

Prima saptamana de gradinita (de fapt primele trei zile, caci apoi a racit si a stat acasa)

Vlad mai fusese prin iunie in sala de clasa si o cunoscuse pe una dintre educatoare; cu toate acestea prima zi a fost dezastruoasa. In cele 2-3 ore petrecute acolo impreuna cu tatal sau, Vlad nu a participat la nicio activitate de grup, a facut doar ce-a vrut muschiul lui, nu a socializat cu nimeni, n-a comunicat nici macar cu educatoarea, a tras de orice, a tipat, l-a lovit pe taica-su. Pe scurt, a parut un salbatic, asa ca educatoarea l-a intrebat pe sot daca copilul are reguliacasa. Culmea, destul de multe, astfel incat am crezut o buna bucata de vreme ca din cauza mea se frustreaza copilul atata! Dar din exterior nu se vede deloc ca lui Vlad i s-ar pune limite.

Dupa ce-am aflat cu stupoare cum s-a derulat prima zi de gradinita la program (foarte) scurt, am decis sa il insotesc eu a doua zi. Am stat pe un scaunel vreo 3 ore, am facut o salata de fructe, am ajutat la stransul jucariilor si servirii gustarii si, in rest, l-am observat pe Vlad. Surpriza, copilul a fost mult mai ok, doar ca tot asa, facea doar ce-l taia pe el capul, refuzand sa participe la orice activitate de grup sau sa comunice cu educatoarea, care-l mai intreba de sanatate din cand in cand. A treia zi s-a dus iarasi taica-su cu el. I-a spus ca nu mai intra in clasa, dar i-a promis ca sta pe scaunelul de pe hol pentru momentele in care Vlad avea nevoie de el. Dupa vreo ora, sotul s-a mai relaxat si a mai iesit si prin curte. O idee foarte neinsiprata, caci la un moment dat Vlad a deschis usa si, pentru ca nu l-a gasit la locul respectiv, s-a declansat Jihadul. In acea noapte s-a imbolnavit si l-am tinut acasa restul saptamanii. Iar in urmatoarele zile a jucat un joc cu papusi despre gradinita, in care marmota era foarte suparata pe testoasa pentru ca a plecat de pe scaunel. :)

Saptamana 2

Vlad a fost repartizat unui copil mai mare, pe nume tot Vlad, sa aiba grija de el. Asa ca acesta a fost primul lui prieten. A urmat Anelyse, luata si ea la pranz din motive de adaptare treptata, cu care Vlad a parcurs drumul catre casa si pe care a apucat s-o cunoasca mai bine. Si apoi George, sarbatoritul din acea saptamana, pentru care Vlad s-a implicat in alegerea cadoului. Deja avea un mic cerc de prieteni, invatase cateva cantecele scurte, vorbea despre activitatile de acolo si, mai nou, statea si la masa de pranz. Cu toate acestea, era departe de a fi incantat. “Nu-mi place la gradinita!” si “Tati, nu pleca, du-ma la familia mea” au fost hiturile acelei saptamani. I-am tot explicat noi ca asta e o etapa inevitabila, ca el e pregatit sa-si largeasca cercul social, ca si la nastere a stat o saptamana fara mine si a supravietuit. I-au intrat printr-o ureche si i-au iesit pe cealalta explicatiile noastre. Sotul statea cu el primele doua ore, apoi pleca la serviciu, cu tricoul udat de lacrimile lui Vlad. Am facut tot posibilul sa nu se simta abandonat acolo, insa ne-am dat seama la un moment dat ca asa ceva era inevitabil. Ne-am simtit de toata cacaoa, ca parinti, ne-am intrebat daca facem bine ce facem, daca sa-l mai tinem un an acasa (de bine, de rau, chiar daca eu ma intorc la munca intr-o luna, imi vine o matusa sa stea cu Radu pana se coace si el de gradinita). Am decis sa continuam, mai ales ca imediat dupa episodul de plans de la plecarea sotului, Vlad nu mai dadea semne de antipatie maxima pentru acel loc in restul zilei. Ba chiar se juca cu placere pe acolo, singur sau cu restul copiiilor si il gaseam mereu vesel cand il luam la ora 13.00. Intre timp, aflasem si de ce nu-i place la gradinita, desi pana atunci nu dadea detalii: regulile de grup. Din cand in cand, trebuie sa-si lase balta activitatea individuala si sa participe la cea de grup, iar asta il deregla total. Si ca nu avea voie sa vorbeasca la masa, care iarasi e foarte important pentru el. Crucial, as spune. Spre disperarea oricarui adult din preajma sa, care mai are si altele de facut.
Tot in aceasta saptamana Vlad n-a mai vrut sa se desparta de mine. De MINE! Am inteles anxietatea de separare de taica-su, inca de acum un an si jumatate, ca tati era cel bland, cu care petrecea putin timp. Dar eu sunt aia severa, care-l obliga sa faca chestii (sa doarma, sa manance, sa se spele, sa se schimbe, etc), care-i refuza chestii, care tipa la el, stiti voi… politistul rau. Cu toate acestea, Vlad a inceput sa planga dupa mine de fiecare data cand era vorba sa ies din casa cateva ore (la un dentist, la o intalnire, la o aniversare). Voia sa stea doar la mine in brate, sa doarma numai cu mine. Nu stiam daca sa ma simt flatata sau ingrijorata. Am ales a doua varianta, mai ales dupa ce i-au aparut pe gat zone uscate si rosiatice. Am crezut ca e ceva izolat, temporar. Am crezut gresit, pur si simplu i-a reaparut dermatita atopica, vindecata dupa aproape 3 ani cu remedii homeopate.

Saptamana 3

Asa cum speram, Vlad nu a mai plans la despartirea de dimineata, chiar daca sotul incepuse sa stea din ce in ce mai putin cu el. De la 2 ore ajunsese la doar cate 10-15 minute. Insa tot mai avea un of… Un of pe care l-a exteriorizat din plin trei zile mai tarziu, cand a facut febra in mijlocul zilei, iar educatoarea ne-a chemat sa-l luam acasa mai devreme. Boala venea dupa doua zile de dormit la gradinita si luat gustarea acolo. Din pacate, nu a fost vorba de o simpla raceala, ci de o otita cu care ne-am mai imprietenit de trei ori in ultimul an. Asa ca l-am tinut acasa vreo 10 zile, sa se puna ca lumea pe picioare si se i se mai domoleasca si dorul de casa. Intre timp am ajuns si la homeopat cu dermatita lui care arata din ce in ce mai rau. Si am fost si la o sedinta de consiliere psihologica, in urma careia am aflat ca singura cale pentru Vlad de a trece peste demonii sai este sa se confrunte cu ei. Iar noi sa-i fim alaturi cat de mult putem. Lucru pe care il faceam deja, dar aveam nevoie de o confirmare. Si ca trebuie sa-i sprijinim autonomia. Adica sa-l punem sa doarma singur. Ceea ce ne dorim si noi, dar el, surpriza maxima!, deloc. Ne mai uitam pe net la paturi supraetajate, facem planuri de intarcare a lui Radu si ne tot gandim cum sa abordam problema cu: “asta e camera voastra, veti dormi singuri in ea; parintii dorm impreuna in alta camera”. Ca asa a zis tanti psiholog clinician, ca e frumoasa rau treaba asta cu atasamentul, cu dormitul impreuna cu copiii, dar ca, dupa o anumita varsta, denatureaza relatia de cuplu. Am citit-o si pe Francoise Dolto in ultima perioada, celebra psihanalista franceza, si am cam tras aceeasi concluzie. Or sti ele doua ceva mai mult despre treburile astea psihanalitice.

Saptamana 4 (de gradinita)

Urmeaza de luni incolo… Intre timp, ne-au mai crescut sperantele de mai bine. Azi, Vlad a zis ca la gradinita el are 4 prieteni: Vlad cel mare, George, Ane si… Irina. Irina fiind educatoarea! :). Sa vedem cum reactioneaza dupa aceasta pauza destul de mare. Sambata il plimbam la evenimentul de lansare a cartii “Grupa lui Ciufulici”, de Lucia Muntean, o carte cu poezii, care ii ajuta pe copii sa se familiarizeze cu lumea gradinitei. Evenimentul are loc la ora 11.30, la Libraria Bastilia, din Piata Romana si promite celor mici o piesa de teatru si un atelier de joaca. Participarea e gratuita, tot ce trebuie sa faceti e sa va inscrieti aici. Mai multe detalii gasiti pe pagina de Facebook.

Ne vedem acolo! :)

About Alina