De ce imi las copilul sa urle si sa planga (99% din timp)

2013-08-04 08.59.02

Pana la 2 ani si 3 luni, Vlad a fost un copil calm, cat de cat rabdator (ce pretentii poti avea la acest capitol de la un prichindel ca el?!) si in mare parte pacifist (cu cateva exceptii pe la 1 an si 10 luni cand a impins cativa baieti cu cateva capete mai mari ca el, de ramaneau aia socati, fara pic de reactie). Mai tipa un pic, asa… ca sa ne anunte ca e si el prin casa, dar nimic care sa ne dea de gandit ca a venit varsta critica a crizelor de furie. Prin urmare, foarte siguri pe noi, am proclamat cunoscutilor ca al nostru senior e un copil de pus pe rana, ca el nu se incadreaza in main stream-ul crizat si ca uite ce parinti norocosi suntem noi ;).

Imediat ce am lasat garda jos, Vlad a avut grija sa ne demonstreze contrariul. De vreo trei luni de zile s-a transformat incet, incet intr-un copil decupat din reclamele la prezervative (ceva de genul: “daca nu ai chef de asa ceva, e foarte simplu: nu procrea!”). Adica frustrarile, nemultumirile si oboseala au inceput sa fie exprimate prin tipat, jelit, trantit pe jos, aruncat cu ce are la indemana (jucarii, nisip, etc), tot tacamul clasic de altfel. Am trecut si noi, ca orice parinti, prin stadiile de jena (nu de alta, dar multe dintre aceste scene se consuma in public), de rugat copil sa inceteze, de interzis ferm asemenea comportament, de luat copilul pe sus si dus la masina sau in casa (macar sa nu se mai holbeze nimeni la el) sau de sanctionat fizic cu o palma la fund, peste mana sau peste obraz (nu sunt mandra de asta, dar mi s-a intamplat).

Surpriza! Copilul nostru ori facea mai rau, ori, daca se potolea, o facea doar pentru moment, caci emotiile lui negative rabufneau ulerior, mult mai virulent. Ca sa nu mai zic ca somnul lui era foarte afectat: tipa, plangea si-l lovea pe taica-su sau il impingea din pat. Totul cu ochii inchisi, semn ca el nu era treaz (inca nu-l banuiesc de chestii mai perfide). Stiam eu ca aceste crize sunt normale intre 2 si 3 ani (imi facusem lectiile inca de cand aveam Vlad cateva luni, caci eram foarte dornica sa absorb orice fel de informatii despre anii astia de inceput) si ca nu trebuie bruscat copilul, ci trebuie sa empatizezi cu el si sa-l lasi sa-si consume trairile. Dar teoria si practica nu se pupau deloc in cazul nostru. Eu sunt foarte vulcanica, asa ca nu am putut sa stau zen in momentele critice. Pur si simplu in acele momente mi se urca sangele la cap si uitam tot ce citeam eu ca ar trebui sa fac. Asa ca reactionam primitiv, in lipsa unei motivatii mai puternice…

Terapia emotionala, salvarea noastra

Pana cand am intalnit-o pe Raluca, o tipa minunata, mamica de copil cu dermatita atopica, care si-a tratat cu succes copilul de aceasta afectiune la o clinica din Germania. Terapia pe care au folosit-o cei de acolo se numeste terapie emotionala si are la baza ideea ca dermatita sau astmul sunt afectiuni care rezulta dintr-o incapacitate a copilului de a gestiona stresul. Mi s-a parut cel putin bizara aceasta explicatie, gandindu-ma la ce stres ar putea avea un bebelus… Insa am descoperit faptul ca bebelusii cu traume la nastere (cum a  fost si cazul lui Vlad, de a respirat de-abia dupa trei minute) sau cei care sunt despartiti de mama mai mult timp (de-abia dupa o saptamana de stat la Terapie Intensiva si la Post-Terapie l-am putut tine mai mult de 15 minute in brate) traiesc niste angoase multe mai mari, asa ca in anii urmatori de viata pot fi de-a dreptul “crizati de furie sau teama”.

Dupa ce am ascultat toate argumentele am conchis ca e musai sa ne lasam odrasla sa faca ca toate alea, numai sa se elibereze de stres si sa se vindece odata de dermatita. Bineinteles, empatizam si ne oferim suportul moral la fiecare criza. Sau, am rog, aproape fiecare criza, ca mai suntem si noi extenuati si n-avem niciun chef de spectacole, fie ele cu public sau fara. Asa ca Vlad se poate tavali pe jos in voie, poate plange sau tipa fara motiv si, mai ales, il lasam sa jeleasca pentru orice nimic. Ne-am dat seama ca asa reactioneaza organismul lui la provocarile din mediul inconjurator si ca daca ii inhibam comportamentul nu rezolvam nimic pe termen lung, caci se va intoarce ca un bumerang. Ca nu reactiile lui constituie o problema, ci cauza lor, care la un copil asa de mic poate fi faptul ca a ramas fara grebla la nisip, ca nu se poate descalta singur sau ca i-am spus ca nu mai are voie paine cu dulceata la 10 seara. Iar el trebuie sa se descarce, domn’le, de toate aceste frustrari, de dragul sanatatii emotionale, care se va rasfrange si asupra sanatatii trupesti, cu riscul de a fi judecati ca parinti “slabi” sau “manipulati”, de un copil “rasfatat” sau “tiran”.

Tranzitia nu a fost usoara pentru niciuna dintre parti, mai ales ca in timpul laringotraheitei de acum o luna Vlad a fost de-a dreptul imposibil. Se trezea plangand, plangea toata ziua, adormea plangam si mai plangea si noaptea in somn. Iar daca il intrebam ce are ne raspundea ca nu stie sau nu ne raspundea deloc si isi vedea de jelitul lui. Auzisem eu ca pe timp de boala copiii sunt mai morocanosi (cunosc si niste adulti care fac la fel), dar nu ma asteptam la o asemenea desfasurare de forte. Insa tot raul spre bine…

Primele rezultate…

Nu stiu cum se face ca, de acum doua luni de cand ne-am pus planul in aplicare si l-am lasat sa se desfasoare in voie (cu mici exceptii), Vlad a devenit mai calm. La fel si eu (la sot nu ma pot pronunta ca el e calm din nastere; de cand il stiu eu, adica de vreo 9 ani, a rabufnit doar de doua ori). Iar noaptea doarme mai bine, spre satisfactia lui Giovanni, care imparte patul matrimonial cu el. Sper sa-l tina perioada asta mai buna, nu neaparat de dragul nostru, ci de dragul pielii lui, care arata mai bine ca oricand. Mai are mici reminiscente ale ranilor de altadata, dar in mare parte pielea afectata s-a regenerat. Sunt sigura ca “de vina” e tratamentul homeopatic, dar cred ca si terapia emotionala a jucat un rol in asta.

Daca vreti sa cititi mai pe larg despre crizele de furie ale copiiilor si despre felul in care ar trebui sa oferiti asistenta (rutiera, de cele mai multe ori) va recomand aceste doua articole ale Alethei Solter, un psiholog elvetian cunoscut ca promotor al ataşamentului părinte-copil si al disciplinei fără pedepse:

Sa intelegem plansul si crizele de furie ale copiiilor

De ce manifesta copiii comportamente provocatoare?

Aici aveti o conferinta foarte utila a Alethei Solter in Romania, sintetizata de catre Laura Frunza:

Lacrimi, frici si crize de furie

Va mai recomand experientele altor doua mamici bloggerite, in detrimentul articolelor de pe site-uri mai mari, care promoveaza idei depasite cum ar fi ignorarea sau mituirea micilor santajisti, distragerea atentiei sau pedeapsa, in cazul unei crize de furie. Tehnicile alea te transforma intr-un parinte care isi dreseaza copilul si-i reprima emotiile, nu intr-unul care isi doreste o dezvoltare emotionala sanatoasa. Asa ca, dupa ce extrageti ideile principale de la Aletha Solter, mai bine le cititi pe Anca de la Copii cu ochi de poveste si Maria de la Calatoria unui bob de orez cu urechiuse, caci povestesc tare frumos si destept despre cum ar trebui abordata problema in mod empatic si plin de dragoste de mama, astfel incat copilul vostru sa beneficieze de o dezvoltare emotionala armonioasa. Nu e usor, mai ales cand va aflati in public si toti va judeca, dar e mai importanta relatia voastra cu propriul copil decat cu niste straini. Parerea mea…

About Alina