Cel mai bun sfat pe care l-am primit de la mama

mama_copil

Vine o vreme in viata unei femei in care devine mama, indiferent ca s-a simtit sau nu pregatita pentru acest lucru. Este o perioada extrem de frumoasa, dar si foarte grea din toate punctele de vedere: fizic, psihic, emotional, relational, social si chiar financiar. Din pacate, modul in care este structurata societatea moderna, cu familia nucleala in locul familiei traditionale si cu accentul foarte mare pus pe cariera, exercita o presiune si mai mare pe mama, asa ca inevitabil apar epuizarea, ingrijorarea in exces, izolarea, poate chiar depresia.

Sunt multe aspect de discutat in acest sens, insa vreau sa scot in evidenta unul care m-a afectat pe mine in mod deosebit si care poate ajuta pe altcineva sa-si clarifice unele aspecte: impacarea planului familial cu cel profesional.

Dupa patru ani de concediu de ingrijire a celor doi copii, m-am intors in campul muncii. Insa programul pe care l-am gasit acolo mi-a dat viata peste cap. Lucram in ture de dimineata sau de noapte, lucram weekenduri si sarbatori, la fel cum facusem opt ani de zile inainte sa nasc, dar toate acestea nu se mai pupau cu programul de familie. Copiii aveau nevoie de mine la culcare, la trezire, sambata, duminica, la serbare, la intalnirea cu parintii, de Paste si de Craciun, iar eu nu eram acolo. Si eu aveam nevoie de ei in acele momente, asa ca inevitabil au aparut frustrari foarte mari in ambele parti. Mi-am dat seama ca trebuie sa-mi aleg un loc de munca cu program doar de luni pana vineri, care sa-mi permita sa plec la maxim 17.00, pentru a-i putea lua pe copii de la gradinita si a ma ocupa apoi de ei, neavand bunici pe care sa putem conta zi de zi pentru ajutor. Mi-am mai dat seama ca trebuie sa-mi schimb domeniul cu totul, pentru ca in presa nu exista un astfel de program.

Toata viata mi-a placut sa citesc si sa scriu, asa ca am avut mari dileme incotro s-o pornesc. Lasam in urma ani de zile de munca pe care nu am simtit-o, pentru ca imi placea foarte mult, insa stiam ca nu mai pot continua in ritmul acela pentru ca in viata mea aparusera doua minuni de care voiam sa ma bucur mai mult de doua ore pe zi. Din fericire, am ajuns intr-o agentie de marketing online, unde munca mea de jurnalista s-a transformat in munca de copywriter. Faceam si ceea ce imi placea si la care ma pricepeam, aveam si lucruri noi de invatat pe partea de SEO, deci exista si o noua provocare si aveam si programul mult dorit.

Dar planul de acasa nu s-a potrivit cu cel de la targ: cei mici s-au imbolnavit foarte des in primii ani de colectivitate, asa ca doua saptamani pe luna erau nevoiti sa stea acasa. Apoi, au intervenit vacantele. Pe langa favorurile pe care le ceream foarte des de a lucra de acasa cand stateam cu ei, mai era nevoie sa cer favoruri si de a veni mai tarziu la munca sau de a pleca mai devreme pentru a onora toate serbarile si intalnirile cu parintii, care in pedagogia Waldorf sunt mai numeroase decat in gradinitele traditionale. Sefii au fost intelegatori si m-au ajutat de fiecare data, cu intelegerea ca eu sa recuperez orele respective de acasa. Era obositor de multe ori sa ma trezesc foarte devreme sau sa stau noaptea sa lucrez, insa ma bucuram ca pot jongla si cu munca si cu viata de familie. Dar, la un moment dat, a venit si lunga vacanta de vara si faimoasa dilema: ce facem cu ei trei luni? Am studiat varianta unei gradinite de vara de stat, insa nu exista in Bucuresti asa ceva decat pe perioada lunii iulie si la mare departare de casa. Si in anumiti ani nu se face deloc gradinita de vara, caci sunt prea putine cereri. Asa ca ne-am orientat catre o gradinita particulara Waldorf, pentru a-i mentine pe baieti in aceeasi grupa. O astfel de gradinita nu este deloc ieftina, practic urma sa-mi las eu acolo aproape tot salariul, dar nu aveam incotro.

Intamplarea a facut ca prima luna de vara sa raman singura cu baietii, sotul plecand din tara cu jobul, iar bunicii in afara Bucurestiului sa renoveze o casa batraneasca. Perioada extrem de solicitanta in care eu alergam, eu centram, eu sutam si tot eu aparam si-a spus cuvantul, iar la un moment dat mi s-a facut rau la munca. Am ajuns la medic si acesta m-a sfatuit sa-mi revizuiesc stilul de viata, “caci in ritmul acesta nu se mai poate”, inchei citatul. Asa ca m-am dus frumos la job si mi-am rugat sefii sa-mi injumatatesc programul, sa-mi revin si eu si sa pot face fata indatoririlor de mama, fara sa-mi mai pun sanatatea in pericol. Dar, la salariul de patru ore pe zi, nu-mi mai permiteam gradinita particulara Waldorf, asa ca am mai cerut un favor: sa lucrez in perioada vacantelor de acasa. Restul verii a fost extraordinar. In prima parte a zilei mergeam cu baietii in parc, la muzeu, la bazin sau cine stie pe unde ne mai ducea vantul, iar dupa-amiaza, dupa ce ei adormeau, imi luam laptopul in brate si-mi faceam treaba pentru job.

mama_copii

Aceasta perioada de libertate, in care m-am reconectat cu cei mici si mi-am imbunatatit simtitor relatia cu Vlad, dar si timpul petrecut departe de birou m-a pus pe ganduri. Ganduri de-alea existentiale: Cine sunt eu?, Ce vreau cu adevarat sa fac in viata?, Am ajuns unde mi-am propus? Ma simt implinita pe toate planurile? etc. Ma bucuram ca am mai mult timp pentru familie, dar in acelasi timp ma rodea faptul ca regresez din punct de vedere profesional. Cand am ales sa stau patru ani acasa sa-i aduc pe baieti la stadiul de gradinita ma asteptam sa o iau din nou de la zero in profesie, dar ma gandeam ca de acolo doar construiesc. Insa, dupa nici doi ani de la reintoarcerea in campul muncii, eu ajunsesem sa muncesc doar patru ore pe zi si acelea de acasa. Si stiam ca situatia profesionala va fi si mai maro in mai putin de un an, in momentul in care Vlad va incepe clasa zero si va trebui ca la pranz sa fie luat de la scoala. Deci mie nu imi mai ramanea decat un interval de 2-3 ore dimineata, in care sa pot munci ceva. Asa ca dilema mea existentiala s-a adancit si mai mult. Stiam ca vreau sa ma ocup eu de ei cat sunt mici, nu sa-i las pe mana unui strain (nu ca ar fi ceva rau, ci pentru ca am eu o anxietate de separare), insa ma intrebam ce se va alege de mine la 40 de ani, cand ei nu vor mai avea nevoie de mama lor decat foarte putin? O voi putea lua-o iarasi de la capat cu profesia? Ma voi simti valoroasa in tot acest timp in care ma ocup de copii si de casa in majoritatea timpului si doar foarte putin de job?

Si cum numai mama putea sa ma ajute in acele momente, am stat de vorba cu ea. I-am spus tot ce gandeam atunci si mi-a raspuns, la fel ca un intelept invelit doar intr-un prosop, care sta pe un bolovan, la marginea unui drum prafuit si mediteaza: “Cand te vei uita in urma, intotdeauna vei regreta ceva. Nu poti schimba asta, e firea umana. Singurul lucru pe care il poti schimba este natura regretelor”. Asa ca m-am proiectat la 40 de ani, cu Vlad si Radu de 13, respectiv 11 ani. Existau doua variante: sa regret ca am pierdut multe momente frumoase din viata lor pentru ca deh, am fost ocupata cu altele sau sa regret ca am stagnat sau chiar regresat profesional pentru ca m-am ocupat eu singura de ei. In acel moment, am stiut ca pot trai cu regretul profesional foarte bine, ca ma pot reinventa la orice varsta, dar cu cel familial nu.

Odata clarificata aceasta dilema, care m-a macinat cam un an de zile, am dat de alta. Ce mi-ar placea mie sa fac cu adevarat, care m-ar tine departe de laptop si aproape de oameni, care mi-ar permite sa-mi fac singura programul si care sa ma ajute sa ma simt utila semenilor? La asta am gasit repede raspunsul, cu ajutorul unui om drag mie, de care mereu ma intrebam de ce nu a iesit din viata mea, desi drumurile noastre au ajuns in directii foarte diferite si cu care vorbeam foarte rar. Multumesc din suflet, Catalina, pentru tot ghidajul tau!

Asa ca am decis sa-mi dau de tot demisia, in ciuda faptului ca mi s-a propus o functie mai mare si o marire considerabila de salariu, sa ma intorc la scoala si sa incep sa deprind, in toti acesti ani in care ma voi ocupa de baieti, cunostintele si abilitatile necesare pentru viitoarea mea profesie. Am decis sa folosesc acest timp nu numai pentru a-i educa pe ei, ci si pe mine.

Multumesc, mama, ca m-ai ajutat sa inteleg ce am de facut. Multumesc ca esti mereu alaturi de mine. Multumesc ca stai mereu cu copiii cand eu sunt la cursuri, workshop-uri si traininguri, cand fac referate si proiecte sau invat pentru examene. Multumesc nu numai ca mi-ai dat viata, ci si pentru ca ma ghidezi prin ea. Multumesc sotului, care lucreaza din greu si care sustine intreaga familie din punct de vedere financiar. Multumesc fratelui meu, care petrece timp cu baietii seara, cand eu am treaba si prietenului mamei mele, ca suplineste rolul de bunic (cei biologici nu pot sau nu vor). Fara voi, nu as putea sustine nimic din ceea ce fac si din ceea ce mi-am propus!

P.S. Felicitari mamelor care reusesc sa imbine cu succes viata profesionala cu cea familiala. Eu, una, nu am reusit in cea mai mare parte a timpului. Iar cand am reusit, mi-a afectat sanatatea. Tot timpul m-am ocupat de una in detrimentul alteia. Nu am reusit sa strecor intr-o singura zi: 8 ore de somn, 9 ore pentru job, 2-3 ore de treburi casnice si ingrijire personala, 1-2 ore pentru sot si 24 de ore pentru copii (doar cine nu are copii ma poate contrazice aici). Nu mai pun la socoteala timpul personal, de aerisit creierii sau cel social.

Am ales sa renunt la un job cu norma intreaga pentru a ma dedica mai mult copiiilor (mai ales dupa ce l-am auzit pe Vlad spunand ca el nu vrea sa faca copii pentru ca acestia sa nu-i simta lipsa niciodata, cu referire la programul de munca al sotului, care este de minim 10 ore pe zi). Am avut partea mea de framantare si deliberare agonizanta, caci am vrut sa am si cariera, si viata de familie implinita, dar acum sunt impacata cu aceasta decizie, oricat de iresponsabila si nesustenabila ar fi ea din punct de vedere financiar. Lucrez doar doua ore pe zi acum si castig pe masura. Insa stiu ca munca mea de mama, sotie si casnica este mai valoaroasa in viata mea decat orice functie in CV. Nu stiu ce voi face peste cativa ani, dar acum sunt fericita acasa. :)

mama_copii2

About Alina