Azi n-am chef de copil. Si e perfect normal!

Da, sunt si zile de-astea, cand nu vreau decat sa-mi pun castile pe urechi si sa ascult muzica jucand vreun joc prostesc la calculator, citind pe Internet ce ma intereseaza pe mine sau holbandu-ma la pozele prietenilor de pe Facebook. Prieteni care o ard prin cluburi, care calatoresc prin lume sau se casatoresc si fac botezuri. Nu vreau decat sa stau undeva, pe iarba si sa privesc norii pe cer, printre crengile unui copac. Sunt zile in care nu vreau decat sa stau pe malul marii si sa zambesc cu ochii inchisi la soare. Sau in care sa fac un dus racoritor si sa savurez restul de prajitura din frigider pe canapea, cu ochii beliti la vreun film prost cu Adam Sandler si Jennifer Aniston. Sau sa salivez la retetele de pe Paprika TV in timp ce sotul imi face masaj in talpa. Alte ambitii n-am in aceasta perioada a vietii mele, sunt suficienta cu cele de mai sus. O fi bine, o fi rau?! Voi sa-mi spuneti!

Sunt zile in care n-am chef de nimeni si de nimic altceva. Nici macar de copil, pe care il iubesc ca pe ochii din cap. Atunci vreau sa-l duc la mama, sa-l dau la cresa sau sa-i pun un buton de shut down. Dar sunt rare aceste momente de respiro. Si atunci ma gandesc la viata de dinainte sa am copil, cand eu eram pe primul loc. Cand conta ce voiam eu, ce vedeam si auzeam eu, ce faceam sau spuneam eu. Si la libertatea de miscare de care beneficiam. Si la vacantele facute la picior, nu impingand caruciorul. Daca voiam sa plec, plecam, daca voiam sa dorm, dormeam, daca voiam sa nu deschid aragazul cu zilele, nu-l deschideam. Si ma trece un fior, acela cu iz de melancolie. Si e perfect normal.

E perfect normal sa regret anumite aspecte ale stilului de viata de dinainte sa devin mama. Era stilul pe care il cunosteam cel mai bine, cel care m-a ajutata sa-mi formez identitatea. Imi placea sa plec hai-hui, sa beau, sa dansez, sa gatesc pentru prieteni si sa spun bancuri pana la 7 dimineata. Sa vizitez orase si sa dorm. Iar cu dormitul… Da, de cand ma stiu imi place sa dorm. Mult de tot!!!! De multe ori nu mai stiu ce-mi place pentru ca prioritatile mi s-au schimbat. Si, cu siguranta, nu mai sunt eu in capul listei, ci copiii, ale caror nevoi sunt mai importante ca ale mele. Si e perfect normal.

Mi-am dorit foarte tare tot ceea ce mi se intampla. Si le-am programat: omul vietii mele, casa, nunta, copiii. Si mi-au iesit asa cum nu mi le-am imaginat niciodata. Insa, ca orice om care se obisnuieste cu prea mult bine, asa de tare imi vine sa fug cateodata, sa ma urc in primul tren sau avion si sa stau singura cuc intr-un varf de munte sau pe vreo insula pustie. Fara blender, olita, scutece, jucarii, desene animate, triciclete sau povesti pentru copii. Macar vreo saptamana. Si e perfect normal.

In urma cu vreo luna, vorbeam cu o prietena cu doi copii despre cum ni s-au schimbat vietile de cand ne-am intemeiat familiile. Da, am ramas in urma profesional, ca stam cate 3-4 ani acasa sa ne crestem copiii, n-am mai citit o carte de-aia inteligenta de o suta de ani, caci de-abia avem timp de verificat mail-ul, nu mai stim sa ne exprimam corect de multe ori caci interlocutorii nostrii se bazeaza pe limbajul non-verbal, nu mai plecam nicaieri decat cu gradinita dupa noi si atunci se intampla doar o data pe an (in cazul norocos, caci se poate sa nu ai nicio vacanta din cauze financiare sau de nastere recenta), n-am emigrat la masterate si job-uri cum o fac fostii colegi caci poza noastra din pasaport are desenate urechi si mustati si nu ne mai primeste la vama, nu vizitam orase interesante si nu mancam chestii exotice caci n-avem cu cine sa ne lasam copiii o perioada mai indelungata de jumatate de zi si nu mai suntem la curent cu economia mondiala, criza politica si statistica pe medalii de la Jocurile Olimpice caci suntem mai preocupate de ce caca-ul copilului e verde si nu maro, de ce i-a aparut bubita aia pe picior si ce gradinita din sector e mai buna. Si e perfect normal.

Parerea ei era ca am ramas in urma, ca ne-am tampit, ca n-o sa ne mai distram niciodata. Eu tot incercam sa-i aduc argumente ca nu e chiar asa, ca si ceilalti care fac chestii misto acum si le posteaza pe Facebook o sa pateasca  la fel ca noi la timpul lor, o sa-si intemeieze o familie, iar noi, astea de avem deja copii, o sa recuperam profesional in acest timp, o sa ne culturalizam la loc si o sa ne distram de n-o sa mai putem. Nu stiu daca asa o fi, daca vom reusi sa ne echilibram la un moment dat vietile de familie cu cele profesionale si personale. Cu siguranta trebuie facute anumite sacrificii, cu siguranta nu le poti avea pe toate in acelasi timp si, cu siguranta, nu vom mai fi niciodata aceleasi. Si nu ma refer doar la colacel si vergeturi…

Da, voi continua sa tanjesc la anumite aspecte pe care doar viata fara copii ti le poate oferi, insa, cand ma uit la chipul zambaret al lui Vlad si simt loviturile din burtica ale bebelusului, credeti-ma ca nu le-as da la schimb pentru nimic in lume! Sunt momente in care simt ca ceea ce fac este mult mai important decat ceea ce sunt. Pentru ca acesti copii nu sunt nimic altceva decat o urmare fireasca a doi oameni care se iubesc si vor sa-si petreaca vietile impreuna. Sunt momente in care ma simt fericita, implinita si extrem de norocoasa. Si e perfect normal!

Concluzie: suntem fiinte complexe, cu sentimente de toate culorile, ba chiar contradictorii pe parcursul unei zile si e perfect normal sa fii nemultumit de ceea ce ti se intampla acum, sa vrei sa evadezi, iar peste o ora sa te gandesti la cat de implinita te simti ca mama. Apoi sa vrei din nou sa te sustragi de la indatoririle zilnice, iar seara sa adormi cu zambetul pe buze si o satisfactie imensa ca iti strangi in brate puiul. Puiul tau, sufletul tau, fara de care nu-ti mai imaginezi viata, fara de care n-ai mai putea respira niciun minut!

 

About Alina